Limba romana. Supravietuirea ca destin

Limba română e o limbă de supraviețuitori. E o limbă care, teoretic vorbind, n-ar fi avut cum să existe (fiind născută din geminarea a două limbi care, tot teoretic vorbind, n-ar fi avut cum să se gemineze, latina și slava, prea radical diferite în spirit), vorbită de un popor care, la rândul lui, n-ar fi avut prea mari șanse să existe (strivit între atâtea imperii enorme, la rândul lor incongruente și nemiscibile). Prin urmare, geniul limbii române e acela de a fi supraviețuit – printre atâtea condiții care o făceau improbabilă; ba chiar de a fi supraviețuit cu toată vitalitatea și splendoarea pe care le atestă poezia ei, despre care un mare poet american (îl numesc aici pe Ilya Kaminsky) a scris recent că are un spirit al urgenței care o individualizează în toată poezia lumii de azi.

E o limbă a supraviețuirii în condițiile cele mai implauzibile, așadar. Aceasta e performanța ei; și tot acesta e și marele ei neajuns. Fiindcă supraviețuirea se poate manifesta și en beauté, ca demonstrație strălucitoare a unei vitalități secrete, neașteptat revelate; dar și ca adaptabilitate facilă, ca ingeniu al mutației cameleonice, o supraviețuire de grad zero, i-aș zice, al cărei singur scop e persistența strict vegetativă. Există, vreau să spun, o estetică a supraviețuirii – poți supraviețui frumos, creator, valorificând suplimentul de existență în așa fel încât forma lui să justifice șansa de a-l fi primit; dar o poți face și în nepăsarea și în ignorarea voioasă a oricărei idei posibile de frumos, supraviețuind strict biologic, fără încercarea de a da vreun sens excedentului de existență. Estetica aceasta a supraviețuirii implică, după cum se vede, și o etică deloc camuflată.

Limba română, cu geniul ei al supraviețuirii, ne-a făcut posibile ambele ipostaze. În fond, tot ceea ce s-a scris strălucitor și durabil în această limbă a fost un exercițiu de supraviețuire. Cineva a supraviețuit, disperat și exemplar, propriei istorii, propriului popor, uneori propriei limbi. Iată un exemplu: Mircea Ivănescu, poetul cel mai influent al ultimei jumătăți de secol, mi-a spus, cu vreo doi ani înainte să moară: „Știi, eu am încercat ca, în poeziile mele, să nu se simtă deloc că ar fi fost scrise într-o țară aflată sub ocupație totalitară. Ca, dacă cineva le va citi peste câteva decenii, ele să pară scrise într-o lume cu totul liberă. A fost încercarea mea de a pune în paranteze răutatea istoriei”. Și, într-adevăr, citind poemele lui Ivănescu azi, te izbește libertatea lor extraordinară, puterea lor de a se păstra curate în cele mai mizere vremuri. Pentru Mircea Ivănescu, acea limbă română a poemelor lui i-a făcut posibilă supraviețuirea în vremuri ale exterminării – fizice și morale, deopotrivă. E o fabulă exemplară, printre atâtea altele, despre tipul ideal și admirabil de supraviețuire pe care limba română îl face posibil. La care ne dă acces – dacă vrem și știm cum să-l aflăm.

Tot limba română ne documentează însă, și tot cu asupra de măsură, și mica supraviețuire, forma ei coruptă și meschină, cea a adaptabililor care pot lua orice formă, în disprețul oricărei norme a frumosului sau a binelui. Supraviețuirea formelor fără norme – sau, spus mai puțin retoric, supraviețuirea șmecherului, fie el politician, afacerist, artist de Academie sau de Uniune, jurnalist, șperțar, avocat, ideolog, doctor în Drept și alte categorii din aceeași făină. (Deși nu categoriile sunt vinovate, ci imposturile pe care le tolerează.) Toate aceste ipostaze ale micii supraviețuiri sunt documentate în limba română, în varianta ei publică; nu dau exemple, e inutil, le vedem zilnic, iar Andrei Pleșu și Radu Paraschivescu le-au comentat cu mai mult talent și competență decât aș putea să o fac eu. În orice caz, a supraviețui atât de meschin implică nu doar costuri etice, ci și estetice. Urâțirea limbii române din ultimele decenii de aici vine – din adoptarea ca mod de viață a unei supraviețuiri de grad zero. Din confundarea vieții nu doar cu o supraviețuire – ci cu una mică, meschină, inestetică, inertă etic.

Doar atât țin să mai remarc, în această privință: se spune frecvent că, urâțindu-se, limba română a fost infestată de kitsch. Nu e așa. Kitschul, după o definiție arhicelebră a lui Milan Kundera, „cʼest la negation absolue de la merde”, o negare radicală a dreptului de existență în artă al materiilor impure. Artistul kitsch nu înțelege că arta se face și cu lucrurile repulsive și hidoase ale vieții – de la Oedip până la Karamazovi, exemple în acest sens sunt legiune. Kitschul însă refuză categoriile estetice negative și, ca un efect de compensare, estetizează excesiv. O icoană nu e frumoasă pentru artistul kitsch până nu e desăvârșită cu o instalație de LED-uri policolore; un îngeraș de gips nu poate fi frumos până când pe aripile lui nu e lipită o blăniță roz, eventual upgradată cu niscaiva sclipici; ș.a.m.d. Kitschul e tocmai acest exces de estetică; de care limba noastră actuală, așa cum o auzim la televizor sau cum o citim în ceea ce impropriu încă mai numim articole de ziar, nu se poate face în nici un caz vinovată. La cât e de inestetică în aceste ipostaze, biata noastră limbă română de azi e limba anti-kitsch prin excelență.

Limba română e mediul genial care face posibile ambele tipuri de supraviețuire: și cea a lui Mircea Ivănescu, și aceea a politicianului român (pe care-l las dinadins anonim – fiindcă acesta e destinul lui, pe termen mediu și lung). Născută din geminarea implauzibilă a unor limbi teoretic nemiscibile, a căpătat o flexibilitate sintactică ieșită din comun, o polisemie de o bogăție perplexantă, o topică de o permisivitate implauzibilă. Calități majore care, pe de o parte, ilustrează o compensație eflorescentă a supraviețuirii; pe de alta, sunt condiții de existență atât pentru o mare literatură (adică pentru un exercițiu de supraviețuire majoră), cât și pentru o viață publică de o meschinărie barocă (și corespunzătoare, firește, unei supraviețuiri de asemenea meschine).

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro