Mirabila Mdina

O vezi, pe toată, ca în palmă, din avion, atâta e de mică țara asta. Insula mare, Malta, pare ca un pește care și-a pierdut coada în Mediterană, coada fiind Gozo, insula mai mică și mai verde. Între ele, o a treia insuliță, Comino, cu un turn stingher. Asta e toată Malta, cel mai mic stat al UE, văzută din aer.

La sol, însă, lucrurile se schimbă. Malta e un cufăr doldora de bijuterii de artă, istorie și arhitectură, pe care o jumătate de duzină de civilizații și mai bine l-au răsturnat în mijlocul Mediteranei. O simfonie de baroc cu bemoluri renascentiste, în orașe ridicat de cavalerii ioaniți, lângă alte zidiri, străvechi și misterioase, cum sunt cele de la Ġgantija. O istorie a strânsului din dinți și a datului cu tifla în fața unor dușmani formidabili, siliți să plece cu coada între picioare. O limbă care face punte între arabă și italiană, vorbită de cea mai mare micro-națiune de pe continent.

Și din toată revărsarea asta de superlative, relative și absolute, Mdina, orașul vechilor seniori maltezi, este probabil cel mai frumos.

***

Am ajuns la Mdina aproape din greșeală. Planul era să mergem în ziua aceea să vedem templul preistoric de la Ġgantija, pe insula Gozo. Era marți și nu mi-a trecut nicio secundă prin cap că situl ar putea fi închis. Așa că din Sliema, oraș lipit de capitala Valletta, am luat un ferry rapid spre Comino. Atât de rapid că micul dejun englezesc supradimensionat, aflat în curs de mistuire, mi s-a ridicat în stomac ca o maree. Am debarcat cam amețit și lecuit temporar de lăcomii culinare matinale. Mi-am revenit brusc, în autogara de lângă debarcader, când m-am interesat de autobuzul spre Ġgantija: cum nu e sezon turistic, muzeele și siturile arheologice malteze sunt închise marțea. Ca și joia, de altfel. Am simțit brusc briza dolce far niente-ului din Italia sudică, cel mai apropiat vecin al Maltei. Din martie în octombrie sunt deschise și în aceste zile. Dar e doar februarie, un februarie cu 20 de grade la soare, dar, totuși, februarie. Adică extrasezon.

Așa că, hop într-un ferry lent – har Domnului – și înapoi spre insula Malta, cu trecere prin fața insuliței Comino. 

În Malta nu există trenuri, așa că transportul public e asigurat exclusiv de autobuze și ferry-uri. Flota auto e modernă iar cursele sunt relativ frecvente, la un preț decent. Legătura dintre insula Malta și Gozo e asigurată de o linie de ferry gândită ca o curea de transmisie. Astfel, întotdeauna un ferry se află la debarcaderul din Malta, unul la debarcaderul din Gozo și două pe traseu, câte unul pe fiecare direcție. Când un ferry ajunge la chei, cel care era acolo ridică ancora. Prin urmare, oricând ajungi la un debarcader, găsești un ferry.

Ajunși la debarcaderul din Malta, ne-am hotărât să vizităm Mdina. Un amic arheolog mă sfătuise în acest sens, cu calde recomandări pentru arhitectura orașului.

Luăm, deci, autobuzul spre Mdina, cu schimb în Mosta (sunt multe orașe în Malta, deși ai crede că e un oraș-stat). Așteptăm cuminți în stația din Mosta să vină autobuzul, care vine și trece fără păs. O doamnă aflată și ea în stație ne lămurește: autobuzele nu opresc în stații decât dacă le faci semn. Bine de știut. Simt, din nou briza dolce far niente–ului din vecini. În fine, mai așteptăm o oră și, când apare următorul autobuz, agit viguros ambele mâini, de la distanță și insistent.

***

Cam demoralizat, după aventurile primei jumătăți a zilei, continuu să admir frumusețea atipică a Maltei, de pe geamul autobuzului. În mare parte stearpă și stâncoasă, cu apă puțină, insula a fost îmblânzită de mâna omului. Șosele bune taie insula în lung și în lat, unind între ele orașe – mai bine zis orășele – cu centre istorice fermecătoare, aglomerate și zgomotoase. În jurul capitalei, Valletta, s-a format un conglomerat urban, din mai multe orășele care au fuzionat de facto. Gozo e altfel, e verde și bine udată de izvoare, cu un singur oraș.

Pe ambele insule se simte, ca în Cipru, de altfel, mâna organizată a englezilor, în planificarea infrastructurii. Malta a fost colonie britanică, până în 1964. Cu opt ani înainte, maltezii au ținut un referendum prin care cereau rămânerea în cadrul Regatului Unit, dar au fost refuzați. Ciudat lucru. Aparent, britanicii se temeau că ar fi creat un precedent, iar apoi toate coloniile ar fi vrut unirea… Zece ani, între 1964 și 1974, statul a funcționat ca parte din Commonwealth, dar apoi s-a declarat republică.

***

De la Mosta, în centrul Maltei, spre Mdina, peisajul se schimbă. Stâncăria și bolovănișurile lasă locul unor peisaje verzi, cu culturi agricole bine îngrijite și un parc național de 35 de hectare. Înălțimea pe care se află Mdina e cel mai bun loc de pe insulă pentru a construi în oraș: de aici, se vede toată insula, iar distanța față de țărm îl ținea la adăpost de atacurile piraților.

Orașul se ridică maiestuos dintre grădini și culturi, ca o regină într-o uriașă trenă verde. Zidurile o încorsetează, fleșele o încoronează. Urcând în volte largi, autobuzul oferă priveliști spectaculoase spre Măria Sa, Mdina.

***

Stația terminus e în Rabat, oraș care asigură toate serviciile necesare ca Mdina să poată domni peste turiști. Cele două localități sunt despărțite de șanțurile cetății, asemănătoare cu cele de la Alba Iulia. Mdina își ia, de altfel numele de la termenul arab pentru oraș înconjurat de ziduri. Accesul se face printr-un pod și o poartă monumentale, supervizate de doi lei de piatră. Recent, locul a fost ales de realizatorii serialului Urzeala Tronurilor, ca spațiu de filmare pentru poarta de intrare în Debarcaderul Regelui.

Mai demult, aici a avut loc ceremonia prin care seniorii maltezi au acceptat oficial stăpânirea cavalerilor ioaniți asupra insulei. Era 1530. De 200 de ani, maltezii se guvernau autonom, ca parte din viceregatul Siciliei, la rândul lui parte a regatului spaniol. Populația era una compozită, cu o nobilime de extracție spaniolă și italiană, stăpânind peste o majoritate de țărani cu rădăcini arabe, dar creștini. Seniorii maltezi – câteva familii – trăiau între zidurile Mdinei, care era pe atunci singurul oraș. Autoguvernarea era asigurată de patru Giurati (jurați), conduși de Căpitanul Sceptrului, numit așa după bastonul pe care îl purta un paj în urma sa, ca însemn al puterii.

Toată populația malteză, cu tot cu nobilii ei, s-a pomenit, de pe o zi pe alta, sub stăpânirea Ordinului Ioanit, alungat în 1522 din insula Rhodos, de trupele otomane ale lui Soliman Magnificul. În căutarea unei noi case, la intervenția Papei, cavalerii-călugări au primit Malta ca fief, din partea împăratului Carol Quintul, care era și rege al Spaniei. În schimb, li s-a fixat un tribut simbolic, celebrul șoim maltez, care era dăruit anual viceregelui din Sicilia.

Ceremonia de luare în stăpânire l-a avut în centru pe Marele Maestru al Ordinului, Philippe Viliers de l’Isle Adam. Sub un baldachin purtat de cei patru Giurati, el s-a îndreptat spre poarta Mdinei, în fața căreia a jurat pe crucea catedralei și pe crucea ordinului să respecte privilegiile maltezilor. Apoi, Căpitanul Sceptrului a îngenuncheat în fața sa și i-a întins cheile de argint ale orașului. După aceea, porțile au fost deschise și Marele Maestru a intrat în oraș, în uralele celor prezenți. O ceremonie demnă de Urzeala Tronurilor.

Ioaniții, mari navigatori, nu au ales Mdina ca nucleu al puterii. Au lăsat-o seniorilor maltezi, iar pentru nevoile lor au dezvoltat orașul Birgu, în zona unor porturi naturale excelente. În 1565, au respins un mare asediu turcesc, și apoi au construit splendida Valletta, capitala de azi, vizavi de Birgu. În fața noilor dezvoltări urbane, vechea Mdina și-a dobândit un nou nume, cel de Citta’ Vecchia (Orașul Vechi) și a continuat să fie guvernată autonom. Ioaniții nu s-au atins de ea, intervenind doar pentru reconstrucție, după un cutremur din 1693. La rândul lor, nobilii maltezi, „distanți în palatele lor întunecate din Mdina, vechea capitală înconjurată de ziduri”, după cum îi descrie un ioanit în 1764, au păstrat o atitudine rezervată față de cavalerii-călugări, până foarte târziu. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro