Miraculoasa dispariție din România a ateilor

Cum bine știm, România este țara fără atei. Un studiu din 2012 al Pew Research Center, ce agrega date din întreaga lume cu privire la afilierea religioasă, plasa țara noastră în aceeași categorie cu Afganistanul.[1] 99,7% musulmani la ei, 99,5% creștini la noi. Iar atei? Unde să mai găsești atei cu cifrele astea?

Recensămintele efectuate după ’90 au cuprins și o secțiune dedicată religiei, iar rezultatele – preluate și în studiul citat mai sus – arată că numărul ateilor este infim, de aproximativ 20.000.[2] Dacă-i strîngi pe toți, nu umpli nici măcar pe jumătate Arena Națională. Chiar dacă îi mai aduni și pe cei declarați „fără religie” și tot nu se ocupă toate locurile…

OK, și ce dacă? De ce ar trebui să ne preocupăm de rezultatele recensămintelor?

E simplu. Pe baza lor sînt elaborate politicile publice. Poate suna pretențios, dar asta e realitatea, fie că vorbim de alocarea fondurilor europene pe regiuni sau de stabilirea traseelor autostrăzilor. Impactul datele statistice colectate cu ocazia acestor cercetări se resimte ani de zile, așa că acuratețea lor este esențială.

În particular, datele privind afilierea religioasă au impact asupra alocării de fonduri pentru biserici, asupra dezbaterii privind salarizarea preoților de către stat, asupra statului orelor de religie din școli. Cînd „poporul e creștin”, cum să nu-i plătim pe preoți din fonduri publice? Cum să nu finanțeze Guvernul sau primăriile construcția Catedralei „Mîntuirii Neamului”? De cîte ori nu ați auzit această scuză?

Din punct de vedere oficial, singurul „indicator de creștinătate” luat în calcul este cel rezultat din procesul de recensămînt, iar de trei decenii încoace „creștinometrul” stă înțepenit la peste 99%. Dacă mai iei în calcul și cele cîteva zecimi de procent ale musulmanilor și ale celor încadrați la „altă religie”, ireligioșii (atei, agnostici ș.a.m.d.) devin atît de puțini încît sînt cvasi-inexistenți pentru stat.

Atît de tare ne-am obișnuit cu acest discurs încît nu am auzit multe voci în societate care să pună întrebarea evidentă: cum se face, totuși, că într-o țară democratică, într-o societate deschisă, integrată lumii occidentale, se manifestă un astfel de monolitism? Prin ce miracol, prin ce minune Dumnezeiască am ajuns la incredibila performanță de a avea credincioasă și afiliată unui cult creștin, practic, întreaga populație?

Hai să ne uităm la situația altor țări din partea noastră de lume, și nu mă refer la ultrasecularele țări nordice sau la Franța sau la Cehia. Să luăm, de exemplu, Statele Unite, o țară profund religioasă și conservatoare: 3,1% atei, 4% agnostici și alți 22,8% care se declară fără o religie anume.[3] Sau catolica Polonie, cea care a dat recent un papă, țară cu o Biserică respectată pentru rezistența ei anticomunistă: 2,4% fără religie și alți 7,1% care au refuzat să răspundă.[4] Sau vecina noastră, Bulgaria, țară majoritar ortodoxă și trecută prin aceeași aventură comunistă ca și noi: 3,7% fără religie și alți 27,4% care au refuzat să răspundă.[5]

Cifrele noastre? 0,11% atei și 0,1% fără religie…

Nu-i cam mare diferența?

Discrepanța devine și mai mare atunci cînd faci comparația dintre rezultatele recensămintelor și cele ale diferitelor sondaje de opinie efectuate de-a lungul anilor. De exemplu, 2,3% din populație se declara atee în 2008[6] și 3% în 2013[7]. Mai mult, se poate constata o creștere constantă în timp a acestei valori, rezultate recente sugerînd că numărul ateilor și agnosticilor a depășit 10%.[8] Și mai interesant, acest ultim sondaj a fost realizat în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte!

Apar și alte semne de întrebare. De exemplu, 29,5% dintre români nu cred în Înviere[9], iar 35% nu cred în viața după moarte (plus încă 12% nehotărîți)[10]. Mai pot fi oare încadrați în categoria creștini acești oameni care nu acceptă dogma fundamentală a religiei din care se presupune că fac parte?

Și atunci cum se explică acele rezultate neschimbate de trei decenii? Cum se explică acel procentaj de peste 99% creștini în România, valoare care te duce cu gîndul mai degrabă la scorurile pe care susțineau comuniștii că le-ar fi obținut în alegeri (tot de ei organizate…)?

Cumva, de o manieră miraculoasă, românii fără religie par să se fi evaporat din statisticile oficiale, iar faptul că Institutul Național de Statistică – organizatorul recensămintelor – pare să aibă o relație privilegiată cu Biserica Ortodoxă este de natură să ridice noi semne de întrebare. De exemplu, INS este, din cîte știm, singura instituție centrală de stat care dispune de… un sfînt patron! În septembrie 2009, Patriarhul Daniel a fost vizitat de o delegație a Institutului, condusă de președintele de atunci, Vergil Voineagu, care „l-a informat […] despre organizarea în România a unui nou recensămînt agricol (2010), precum și a recensămîntului populației și locuințelor (2011)„, iar cu această ocazie „s-a convenit ca Sfîntul Dionisie Exiguul […], să fie ales ca sfînt ocrotitor” al instituției.[11] Cîțiva ani mai tîrziu, un document intern al INS prin care se propunea un plan de organizare pentru desfășurarea recensămîntului actual (document făcut public din neglijență, probabil), menționa Patriarhia Română printre instituțiile colaboratoare, alături de diferite ministere și agenții guvernamentale…[12]

Nu ajută nici faptul că în teren desfășurarea recensămîntului din 2011 a fost marcată de neregularități ce au ridicat suspiciuni cu privire la corectitudinea înregistrării datelor privind religia și etnia.[13][14][15] O bună parte dintre aceste incidente (unul petrecut chiar la mine în familie) pot fi puse pe seama pregătirii precare a recenzorilor, dar chiar și așa, Institutul Național de Statistică este cel care trebuie să se preocupe ca agenții săi să nu facă asupra recenzaților presiuni de natură a împiedica exprimarea liberă a opiniilor.Cteste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro