Mircea Miclea: Anul 2016 in educatie – reforma ruleaza la sol

Deși calendaristic a mai rămas aproape o lună din anul 2016, din punctul de vedere al deciziilor executive el este încheiat. Actualul executiv nu mai are timp să ne uimească cu ceva; noul executiv abia va apuca să fie validat de Parlament până la finele anului. E legitim, așadar, să facem o analiză sine ira et studio a principalelor decizii educaționale din acest an.

1. Problema tezelor de doctorat plagiate a ținut capul de afiș. Ea putea fi rezolvată simplu, în maximum o lună, printr-un ordin de ministru care să desemneze în CNATDCU oameni competenți și curajoși, capabili să analizeze tezele incriminate și să ia deciziile corecte. În locul acestei soluții simple, s-a făcut un ocol de 7 luni (a se citi temporizare), prin două ordonanțe de urgență. Prima abroga rolul Comisiei de etică în analiza tezelor de doctorat, rol deja abrogat de jure de Legea Educației Naționale, deci aceasta a fost inutilă. A doua reinstituia puterea CNATDCU de a lua decizia finală în cazul tezelor de doctorat, ceea ce era deja prevăzut în LEN, deci era superfluă. Rezultatul: după 7 luni, CNATDCU, într-o nouă componență, decide că Ponta a plagiat. Păi, exact lucrul acesta îl făcuse CNATDCU în 2012, în baza LEN, înainte de a fi fost desființat peste noapte de dl. ministru Liviu Pop, fara niciun fel de ordonanțe ajutatoare. Nu știu dacă această temporizare a fost făcută deliberat sau din prostie, dar e clar că eficiența executivului în această privință a fost lamentabilă. Mai mult, folosindu-se de mingea ridicată la fileu de cea de-a doua ordonanță de urgență, Parlamentul a legiferat dreptul fiecărei universități de a conferi și de a retrage doctorate, precum și dreptul oricărui doctor plagiator de a renunța la doctorat fără consecințe. Noroc cu Curtea Constituțională, care a vegheat și a pus capăt acestui delir, altfel praful se alegea de doctoratele românești!

Ceea ce e mult mai dureros este că, în această vânătoare a doctoratelor plagiate am uitat de problema esențială: cauza care le-a generat, anume, calitatea slabă a conducătorilor de doctorat și a școlilor doctorale. Și, uite așa, școlile doctorale și conducătorii de doctorat care trebuiau evaluați o dată la 5 ani (cum stipula art. 158 din LEN), n-au făcut obiectul niciunei evaluari și își văd nestingheriți de treabă, așa cum numai ei știu să o facă! Atât de tare ne-am concentrat pe vârful trompei elefantului, că am uitat de elefantul din sufragerie.

2. S-a aprobat planul cadru pentru învățământul gimnazial. Planul îi va pune pe copiii noștri să stea la școală între 33-34 de ore pe săptămână. În loc să scadă (vechiul plan prevedea 29-30 de ore pe saptamina), numărul de ore de predare a crescut (33-34, iar la învătământul de artă-38de ore/săptămână , că e greu sa devii artist în Romania)! Câștigă profesorii: 5040 de norme didactice în plus. Pierd elevii. Vă veneau copiii obosiți de la școală? Ei, de-acum o să vă vină și mai obosiți. Înțeleg acum că ministerul vrea să limiteze prin ordin numărul de ore dedicate temelor de casă. Atrag atenția că numărul și durata temelor e un efect al planului și programei supraîncărcate. În loc să reducă numărul de ore de predare și să optimizeze programa (adică să acționeze asupra cauzei), ministerul tratează efectul: vrea reducerea duratei muncii independente a elevului. Ceea ce rezultă este rețeta eșecului: mai multă predare și mai puțină muncă independentă! Într-o lume în care învățarea trebuie să prevaleze asupra predării, iar asumarea responsabilității personale pentru managementul învățării (munca independentă) e garanția succesului, ministerul promovează o paradigmă total opusă.Mă abțin de la alte comentarii.

3. S-a desfășurat concursul pentru postul de director de școală. Intenție bună, realizare proastă. Să trecem peste faptul că momentul a fost prost ales, metodologia – deficitară și unii itemi de examen – greșiți. Avem, însă, vreo minimă garanție că cei selectați pe baza acestui concurs sunt mai buni decât cei dinainte? Când organizezi un astfel de concurs, te asiguri mai înainte că tipul de probleme pe care acesta îl conține are validitate predictivă, adică cei care sunt buni la examen vor fi buni și în realitate. E simplu să o faci: iei un grup de directori despre care toți știu că sunt buni și unul despre care toată lumea știe că sunt slabi. Le administrezi tipul de exerciții pe care intenționezi să-l utilizezi la examen și faci calculul performanțelor lor. Dacă și la testul tău cei slabi au rezultate slabe, iar cei buni – rezultate bune, atunci probele de examen au validitate predictivă. A făcut ministerul așa ceva? Nu. Avem, așadar, vreo garanție că i-am selectat pe cei buni? Deloc. Ar merita ca Institutul de Științe ale Educației, subordonat ministerului, să analizeze o astfel de situație și să tragă niște învățăminte, măcar să nu se mai repete greșeli de acest gen.

4. Acțiunea „Salvați normele noastre didactice”. După cum știm, căderea demografică (avem cu aproximativ 25% mai puțini elevi decât în anul 2000!) afectează semnificativ normele cadrelor didactice: avem mai puține clase/ grupe, deci mai puține ore, deci, mai puține norme didactice. Am văzut cum s-a rezolvat problema în învățământul preuniversitar: un plan de învățământ cu și mai multe ore decât înainte. Acum trebuie rezolvată problema și în învățământul superior. Cum se face asta? În urmă cu o săptămână, ministerul a pus în dezbatere publică o nouă ordonanță de urgență, prin care se reintroduce dubla specializare în învățământul superior și, pe cale de consecință, crește durata studiilor de licență de la 3 la 4 ani, sau la 5 ani, după caz. După care urmează, evident, masteratul. Uite cum, când nu mai avem studenți, lungim durata studiilor lor, ca să avem norme! Evident, toată această mișcare trebuia ambalată într-o retorică pompoasă. S-a spus că abia reintroducerea dublei specializări face posibil masteratul didactic. O minciună sfruntată. Pe baza art. 237 și 238 din LEN, masteratul didactic era conceput tocmai pentru dubla specializare didactica. În sertarele de la minister zace din 2011 un proiect de H.G. la care am lucrat și care concretizează aceste aspecte, numai că el n-a convenit unor grupuri de interese și a fost blocat. S-a mai spus și că dubla specializare e cerută de asigurarea personalului didactic calificat în învățământul preuniversitar. Existau, din 2011, două soluții clare pentru această problemă: masteratul didactic, așa cum am menționat mai sus, și transferul de credite. De pildă, dacă eu sunt student la chimie (180 de credite) sau sunt inscris la masteratul didactic dupa ce am terrmina cchimia, eu pot să îmi iau 90 de credite de la fizică – prin participarea la cursuri și transfer de credite (un mecanism recunoscut la nivel european) și dobândesc a doua specializare pe care să o pot utiliza în activitatea didactică. Numai că, și aici e problema, niciuna dintre aceste soluții nu duce la creșterea formațiunilor de studiu (grupe, serii), deci nu duce la creșterea numărului de norme didactice. Simplu spus, soluțiile ar fi fost în avantajul studenților (le-ar fi permis dubla specializare pe parcursul licenței sau al masteratului didactic), dar n-ar fi fost în avantajul universitarilor! Mai bine creăm o nouă soluție, care e în avantajul nostru, dar spunem că e din dragoste pentru studenți și pentru viitorul lor didactic. Ca să nu mai punem la socoteală că această soluție creează probleme de echitate. De pildă, un student la dublă specializare, să zicem chimie-fizică (240 de credite, deci 4 ani de studii), va avea aceleași drepturi cu un student la fizică (180 de credite – 3 ani), dar și cu unul de la chimie (180 de credite – 3 ani). Nu e deloc corect. Nu am dubii că această ordonanță, în ciuda argumentelor prezentate, va fi adoptată cu urale. Este însă o soluție proastă la o problemă care putea fi rezolvată mult mai bine, de multă vreme, cu un pic de minte și curaj.

5. Au fost câteva decizii bune: aceea de a finanța costul standard per elev la orice furnizor de educație, public sau privat, sau cea de a reduce impozitul pe salariu pentru cercetătorii care fac cercetare aplicativă, cu impact economic, domeniu in care suntem ultimii din Europa. Merită apreciate și să sperăm că vor da roade. Ar putea încuraja un învățământ privat de bună calitate și mai ieftin (din moment ce o parte din costuri sunt suportate de către stat). Ar putea stimula cercetătorii să producă inovații tehnologice, nu numai studii în reviste.

Rezumând acum, din punctul meu de vedere, reforma sistemului educațional nu s-a ridicat la nivelul așteptărilor. Cel mult a rulat la sol, incapabilă să învingă inerția unui sistem conservator, dispus oricând să secrete o retorică legitimatoare.

Am mai învățat ceva în anul acesta, anume că există o diferență clară între un tehnocrat și un om capabil. Putem să avem oameni competenți, care nu sunt tehnocrați. După cum putem avea mulți tehnocrați incompetenți. Cred că țara are nevoie de oameni competenți, indiferent dacă sunt tehnocrați sau politicieni. Dar mai e nevoie de ceva, în afară de competență: de curaj, curajul de a face ceea ce trebuie , indiferent cât de impopular este. Cum spunea Balthazar Gracian într-o carte celebră – The Art of Wordly Wisdom: „Cunoașterea fără curaj e sterilă”