Modelul european, la „criza vârstei mijlocii”. Raportul Draghi și inevitabila transformare a UE. Spre ce?

Raportul Draghi vorbește despre „nevoia de dereglementare a Uniunii Europene”. Sună ca un coșmar pentru birocrații europeni care își câștigă existența tocmai făcând reglementări, unele bune, de stimulare a inovației, a competitivității economice, de recuperare a pozițiilor pierdute în cursa pentru viitor cu giganții globali SUA și China, scrie profesorul Valentin Naumescu într-un articol pe Contributors.ro.

Toată lumea este nemulțumită de politicile Uniunii Europene. Dar la finalul acestei crize a schimbării, UE nu va fi nici progresistă, nici conservatoare, crede Valentin Naumescu, profesor de Relații Internaționale la Facultatea de Studii Europene a Universității Babeș-Bolyai din Cluj.

Pe scurt:

Compromisul salvator

Compromisul salvator

1. Uniunea Europeană a fost, este și va rămâne necesară și benefică pentru pacea și libertatea continentului sau cel puțin a țărilor membre, pentru democrație și statul de drept, pentru drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor europeni. UE continuă să reprezinte și astăzi, la peste 70 de ani de la începutul procesului de integrare, instrumentul politic-cheie pentru bunăstarea popoarelor europene care iubesc valorile occidentale, de esență liberală, dar care doresc să rămână în același timp atașate și identităților lor culturale naționale, în sens pozitiv, luminat, constructiv, creativ. UE este așadar soluția moderată între cele două paradigme extrapolate, adică suveranism absolut, naționalism radicalizat și „Europa națiunilor”, pe de o parte, respectiv Europa federalizată într-un suprastat, de partea cealaltă.
2. UE a fost și încă este acel compromis salvator și miraculos al democrațiilor europene de după al Doilea Război Mondial, care a rezolvat pentru cel puțin trei generații „chestiunea germană”. A calmat și acomodat interesele unei țări care, dacă este singură, e prea mare și prea puternică pentru Europa, dar prea mică și prea slabă în raport cu giganții lumii – SUA, China, India. Integrarea europeană a fost nu doar un proiect de pace inspirat, dar și soluția inteligentă la problema germană apărută odată cu unificarea bismarckiană. Când vedem micile crize și isterii ale suveraniștilor de carton din Europa Centrală și de Est, nu putem să nu zâmbim amar și să nu realizăm cam ce ar însemna o trezire a stihiilor supremației și naționalismului german. Patrioți și suveraniști inconștienți de pretutindeni, aveți grijă ce vă doriți!     
3. UE este, așadar, o uriașă șansă pentru noi și pentru Europa, iar acest articol reiterează fără ezitări rolul constructiv al Uniunii. Nu intră în discuția noastră acest principiu fondator solid, confirmat și reconfirmat de cei peste 70 de ani de istorie de succes a construcției europene, în care Comunitatea Economică Europeană/ (UE după Tratatul de la Maastricht) a reușit să transformele ruinele, tragediile, sărăcia, ura și suferința războaielor mondiale ale secolului trecut în cel mai prosper spațiu al lumii, cu cea mai ridicată calitate a vieții și cele mai generoase valori și principii.

Limitele

4. Ceea ce vom discuta în acest articol sunt însă limitele Modelului European actual, în condițiile unor teribile noi transformări ale lumii în care trăim, ale unor tendințe și forțe deopotrivă externe și interne, care vor obliga UE să se schimbe ireversibil, pe termen lung.
5. Se acumulează tot mai multe indicii că UE nu va mai rezista mult în forma actuală și va fi nevoită să aplice, să accepte sau să inițieze schimbări strategice, instituționale, legislative, economice, sociale, tehnologice, militare etc., care vor contura treptat profilul „noii UE”, cea pe care generația copiilor de astăzi o va moșteni, mai echipată pentru a face față sistemului concurențial al marilor puteri ale secolului al XXI-lea dar și transformărilor interne.    
6. La scara istoriei, 70 de ani înseamnă vârsta mijlocie a unui proiect de organizare politică. Nici prea mult, nici prea puțin.
7. Europa integrată nu este așadar atât de tânără, de naivă și neexperimentată, abia născută pe hârtia unor tratate internaționale artificiale și eventual nesustenabile, așa cum încearcă unii adversari ai ei să o portretizeze. UE nu este însă nici la vârsta senectuții calme, lucide, pe deplin înțelepte, definitiv împăcată cu destinul ei istoric cristalizat, ajunsă la finalitățile și adevărurile ei ultime. UE este mai în vârstă, de exemplu, decât multe state europene apărute după 1989 în Europa Centrală și de Est (care sunt convinse astăzi că vor fi veșnice), dar este incomparabil mai tânără față de vârsta seculară la care ajunseseră marile imperii care au existat în Europa, dispărute complet sau transformate în democrații constituționale.

Utopiile europene se vor topi

8. UE își arată vârsta, nu o ascunde. La această frumoasă vârstă mijlocie, Uniunea celor 27 de state trece prin toate crizele posibile ale maturității sale agitate, vibrante și pline de controverse, de căutări, de neliniști interioare, de întrebări, de idealuri încă neatinse, o vârstă de tranziție de la epoca începuturilor entuziaste spre era așezării ei istorice profunde, a deplinei confirmări în sistemul relațiilor internaționale dar mai ales în conștiința oamenilor.
9. În plan ideologic, vorbim de tensiunea progresism-conservatorism tocmai pentru că modelul european nu este stabilizat nici politic, nici cultural, nici social, și pentru că UE este la criza vârstei mijlocii. Unora li se pare „prea puțin progres”, altora dimpotrivă, prea multă, rapidă și nesăbuită schimbare, simțindu-se atrași de vechile formule. Și unii, și ceilalți sunt nemulțumiți de politicile UE de astăzi. La finalul acestei crize a schimbării, UE nu va fi nici progresistă, nici conservatoare, căci însăși ideea confruntării „progres versus tradiții” va fi fost depășită, cu înglobarea rațională a ambelor dimensiuni.   
10. Peste 30 sau 50 de ani, deci peste încă două generații de adulți, depășindu-și criza vârstei politice mijlocii, care nu este doar ideologică, UE nu va mai arăta în niciun caz ca în prezent, dar nici nu se va mai mira sau întreba cineva ce este cu această structură integrată de state din Europa și cât va mai dura. Sentimentul că reprezintă doar un proiect utopic va dispărea definitv, poate pentru simplul motiv că utopiile europene înșeși se vor topi, generozitățile nesustenabile și deschiderea politică uneori prostească vor dispărea, caracterul de Europă „socială” va fi ajustat de considerentele economice și competitive ale ordinii mondiale dure a viitorului iar esența realistă și pragmatică a UE se va cristaliza în cele din urmă, politic și cultural.

„Nu tot ce zboară se mănâncă”

11. Până la acea versiune stabilizată a UE mai este însă mult. Noi, generația de mijloc de astăzi, nu o vom apuca. Parcursul politic și ideologic ar putea fi sinuos și imprevizibil în următoarele decenii. Raportul Draghi asupra competitivității UE arată că blocul celor 27 de state este amenințat să rămână în urma SUA și a Chinei, la capitolele centrate pe competitivitate, care dau măsura puterii și influenței în lumea de mâine. Nu știm dacă UE va avea de unde să investească cele 800 de miliarde de EUR pe an pentru inovație până în 2030 (mai degrabă nu, am zice la prima vedere), dar știm că, la câteva ore după lansarea Raportului Draghi, ministrul de Finanțe al Germaniei deja respingea categoric ideea îndatorării comune a UE-27. „Nu tot ce zboară se mănâncă”.
12. Raportul Draghi este foarte comentat (și în general apreciat) în aceste zile în toată Europa, dar nu avem deloc siguranța că evoluția politică va fi în direcția indicată. Este justificat economic, dar nu foarte realist politic. Ceea ce este limpede este inevitabilitatea marilor schimbări în UE și faptul că modelul european actual (politic, economic și social) își va atinge limitele până la sfârșitul acestui deceniu iar UE va intra în revizie generală.

Generația de tranziție

13. Criza „vârstei mijlocii a UE” va dura cel puțin o generație. În timpul acestei generații de tranziție, UE va trebui să decidă asupra unei liste de aspecte majore – dezvoltarea și competitivitatea (tipul de model economic și industrial), bunăstarea (modelul social asistențial, ponderea muncă-beneficii sociale), tehnologia avansată (devenim producători majori sau doar consumatori și reglementatori pentru micul nostru spațiu?), deschiderea față de lumea non-europeană (câtă imigrație ilegală mai suportă UE și în ce condiții?), schimbările climatice (ce cost merită să plătim în încercarea de a opri schimbările climatice, pentru un teritoriu care reprezintă 2% din suprafața planetei și are 9% din populația lumii?), dar mai ales securitatea (avem sau nu alternativă credibilă și realistă la alianța cu puterea militară americană în fața Rusiei?) și, pe plan extern, raportarea la rivalitatea dintre SUA și China și la chestiunea încă insuficient clarificată a autonomiei strategice. Acestea sunt marile probleme. Mai sunt și o mulțime de probleme mai mici, la firul ierbii, care abia se întrezăresc în acest raport. Depinde de la ce altitudine analitică vrem să privim UE – de pe trotuar, din autobuz, din dronă, dintr-un avion transatlantic sau din satelit. Fiecare din aceste niveluri de analiză ne poate oferi o imagine plină de semnificații.

Ce sacrificăm?

Raportul Draghi spune multe lucruri interesante. Vorbește despre „nevoia de dereglementare a UE” (ideea sună ca un coșmar pentru birocrații europeni care își câștigă existența tocmai făcând reglementări, unele bune, să nu exagerăm), de stimulare a inovației, a competitivității economice, de recuperare a pozițiilor pierdute în cursa pentru viitor cu giganții globali SUA și China. Domeniile vizate pentru investiții sunt energia, industriile verzi, transportul, digitalizarea, apărarea. „Dacă nu facem aceste investiții de 800 de miliarde anual pentru inovație”, spune Raportul, „va trebuie să sacrificăm în viitor ori bunăstarea, ori securitatea, ori mediul înconjurător.” Mari „realizări istorice” ale UE, embleme ale corectitudinii politice, precum faimosul GDPR de acum câțiva ani, sunt criticate de exemplu, arătând că au compromis cam 15% din competitivitatea companiilor și mediului economic european. Curând va trebui să facem alegeri între opțiuni politice grele.

Între paranteze, dar sugestiv, asta cu alegerea a ce sacrificăm pentru a salva alte câștiguri îmi amintește de o ofertă a unui comerciant de jaluzele din lumea nouă, care spunea așa, cu tâlc: „pot să vi le fac fie repede, fie ieftin, fie de calitate, dar trebuie să alegeți două din trei! Cele ieftine și rapide nu sunt de calitate, cele de calitate și rapide nu sunt ieftine, iar cele de calitate și ieftine nu sunt rapide și vi le pot instala abia peste un an sau doi, când se demodează modelele cerute acum și se ieftinesc iar voi nu o să mai aveți nevoie de ele…” Deci, decideți ce vă doriți!

Cam așa și cu Modelul European și nevoia de schimbare a politicilor UE: cele generoase social nu sunt competitive economic, cele prietenoase cu mediul nu sunt ieftine, cele competitive și ieftine sunt poluante, cele nobile ca valori și idealuri globale altruiste produc destabilizarea echilibrelor societale interne și deteriorarea democrației locale sau creșterea extremismului, garanțiile de securitate realiste nu sunt autonome, cele autonome nu sunt credibile, mărfurile originale europene sunt bune dar scumpe, cele chinezești sunt ieftine dar proaste, am vrea și profit, și muncă mai puțină, și drepturi sociale mai mari, și securitate deplină, și totală independență de SUA, am vrea să ajutăm Ucraina dar să nu ne implicăm cu nimic în război, să nu ne coste nimic și să nu înfruntăm Rusia, să vorbim frumos despre extinderea UE dar să nu o mai facem, să primim migranții necăjiți din lumea întreagă dar și să nu ne deranjeze pe străzi și să păstrăm nemodificate caracteristicile social-cultural-religioase ale societăților noastre, iar în esență am vrea să fim și cu slănina în pod, și cu sufletul în rai! Aceasta este UE din prezent, măcinată de contradicțiile dintre cadrul normativ generos stabilit la Bruxelles și realitățile mai puțin entuziasmante, care țin de natura umană greu de schimbat.

Toată lumea vrea în UE sau cu UE, dar UE realizează că nu știe exact ce mai vrea pentru ea

Raportul Draghi ne spune, în esență, că Modelul European actual nu o mai duce mult, așa cum îl știm în prezent. Ceva trebuie făcut pentru a aduce Europa cu picioarele pe pământul secolului al XXI-lea și pentru a o echipa corespunzător pentru competiția noii ordini mondiale, dacă se dorește evitarea autodistrugerii sau a intrării în irelevanță. Chiar dacă nu va mai fi niciodată „centrul lumii”, așa cum a fost timp de vreo 400 de ani, micul continent european continuă să aibă potențialul de a atrage interesul întregii lumi, tocmai prin bogăția, sofisticarea și splendoarea ofertei și etosului european, în multiplele sale nuanțe. Suntem mici, dar interesanți, cum s-ar spune. Toată lumea vrea în UE sau cu UE, dar UE realizează că nu știe exact ce mai vrea pentru ea însăși.

Documentul indică un anumit tip de soluție, foarte scumpă, cea a relansării masive a investițiilor pentru inovație, și un model de solidaritate riscantă (datoria comună a UE), pe care Germania, așa cum am arătat mai sus, a și respins-o cu promptitudine. Nu e clar cine va plăti „soluția Draghi” și cine își asumă să piardă alegerile pe termen scurt pentru a crea bazele unei dezvoltări a inovației pe termen lung. Ciclurile electorale occidentale par tot mai scurte în raport cu obiectivele strategice pe termen lung pe care le menționează experții.

Ce se va întâmpla mai departe?

Lumea de mâine se conturează tot mai mult ca bipolară, nu multipolară așa cum o visează Putin sau unii europeni. Aceștia din urmă fie vizează autonomia strategică, fie se întreabă îngroziți ce vom face dacă se întoarce Trump ori dacă ne sufocă masivitatea Chinei comerciale, sau dacă am vrea să fim neutri în această mega-confruntare care ne depășește.

În sistemul internațional, lucrurile se clarifică tot mai mult, dincolo de ambițiile globale ale UE – vor apărea/au apărut două blocuri mari de interese în jurul SUA și al Chinei, iar în interiorul fiecăruia vor exista mai mulți centri mai mici de influență: UE, Marea Britanie, Japonia, Australia etc. în blocul „occidental”, respectiv mare parte a Sudului Global în siajul Chinei, cu câteva țări, precum Turcia sau India, care vor încerca să joace în ambele tabere.

Probabil că acum nu avem „soluții europene” pentru niciuna din aceste probleme, dar am putea începe să le pregătim. S-a trăit prea bine în Europa de Vest în ultimii 60 de ani pentru ca UE să aibă acum răspunsuri convenabile și față de Trump, Xi sau Putin, și față de proprii cetățeni care simt că le este amenințată sau erodată bunăstarea, și față de valul de imigranți care trebuie să înceapă să fie respinși, pentru ca democrațiile UE să nu o ia razna.

SUA și China vor coagula în jurul lor blocuri enorme de influență strategică, resurse și putere militară. Au viziuni globale, pârghii și capacități de implementare imense și, spre deosebire de UE, reprezintă state, țări, popoare mai mult sau mai puțin unite, cu un centru unic de comandă. Sunt într-adevăr două modele complet diferite de dezvoltare, care pun în mișcare mecanisme diferite de putere și inovație, dar – pe fondul unor pattern-uri culturale diferite, unul liberal-occidental, bazat pe motivație, celălalt asiatic-despotic, bazat pe dictatură, voința partidului unic conducător și supunerea indivizilor umili – paradoxul este că ambele funcționează deocamdată, în paralel.

Diferit este și Modelul European de cele două modele majore, inclusiv sau în primul rând din perspectivă culturală, cu mențiunea că nu mai este competitiv pe plan global de multă vreme, nici industrial, nici tehnologic, nici militar, nici ca inovație și cercetare. Modelul lumii europene dezvoltate a devenit predominant consumator și nu producător, are multe deficite structurale (de la populația în scădere și îmbătrânirea accelerată până la costurile sociale prea mari și „obiectivele verzi” dubios de ambițioase), are o democrație impregnată cu abordări stângiste costisitoare și de cele mai multe ori contraproductive, cărora li se adaugă acum spasmele conservatoare, naționaliste și suveraniste ale celor speriați de schimbări și de scăderea nivelului de viață, dar mai ales este fragmentat și slăbit ca centru decizional de multitudinea identităților naționale concurente.

Nimic nu e deci definitiv

Pentru a închide aceste scurte considerații pe seama Raportului Draghi, să spunem că viitorul UE va depinde de clarificările politice din acest deceniu. Transformarea democrațiilor europene și reconfigurarea politicilor UE au început de câțiva ani dar se dau bătălii grele pentru a determina nu doar ritmul și intensitatea acestor schimbări, dar chiar, mai nou, direcțiile și paradigma în care vrem să evoluăm mai departe.

Nimic nu este stabilit definitiv, așa cum le plăcea unora să creadă, totul se rediscută și se reevaluează. Ceea ce progresiștii credeau că au impus pentru totdeauna este repus acum în discuție iar ce conservatorii credeau că este de neatins devine negociabil sau reformabil. Această nesiguranță îi enervează deopotrivă pe conservatori și pe progresiști. Și unii, și alții își vor încorda mușchii în anii care urmează.   

Toate temele mari sunt deschise acum dezbaterii și luptei politice. Niciuna nu este decisă definitiv, dincolo de pretenția unora sau altora că există deja consens. Toate sunt în discuție – politicile verzi, migrația, extinderea UE, securitatea europeană, deficitele bugetare, industria europeană, mașinile electrice, inteligența artificială și tehnologiile noi americane sau chineze (căci cele europene nu prea există), energia, centralele nucleare, agricultura, veniturile oamenilor, prețurile și puterea de cumpărare, educația, biserica și religia, simbolurile istorice, cotele de gen, legislația rețelelor sociale, combaterea dezinformării, războiul din Ucraina și din Gaza, sistemul de pensii etc. Cam așa arată o întreprindere complexă (fie și politică, precum UE) care se pregătește să intre în revizie generală. – Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro