Nici evaziunea fiscală nu mai e ce era odată…(opinie)

Sunt perfect de acord cu strigătorii de lozinci : Toleranță zero la evaziunea fiscală!!! Mă întreb însă câți dintre ei au închis o balanță de verificare lunară, un bilanț contabil anual, au verificat concordanța cu datele din declarațiile fiscale (tot mai numeroase și redundante, odată cu introducerea declarației informative 406 SAF-T care va deveni generalizată de la 01 ianuarie 2025, în paralel cu declarația informativă 394).

Sau câți au gestionat (din punct de vedere logistic) declararea a o mulțime de date și de informații în sistemul RO e-Factura, RO e-Transport etc.

Pentru că atunci ar înțelege că, în orice proces economic, costurile nu trebuie să fie mai mari decât efectele utile generate. Sau, mai pe românește spus, nu putem risca să omorâm economia doar de dragul de a omorî evaziunea fiscală….

Pe vremuri, evaziunea fiscală presupunea fie neînregistrarea veniturilor, fie supradimensionarea cheltuielilor prin înregistrarea unor cheltuieli fără substanță și conținut economic (pe fond, fictive), cu efect implicit în eludarea sarcinilor fiscale legitime ce revin în sarcina contribuabililor.

Recent, prin Legea nr. 126 / 2024 se extinde noțiunea în sine de evaziune fiscală (prin calificarea unor noi fapte ca fiind asimilate celor de evaziune fiscală, simpla nereținere a unor categorii de impozite și taxe fiind doar una dintre ele), se înăsprește regimul sancționator al unor fapte reglementate și anterior de cadrul normativ ca fiind de evaziune fiscală și se introduc circumstanțe agravante pentru unele fapte de evaziune fiscală (în raport de anumite praguri valorice ale prejudiciului).

Asta apropo de strigătele de disperare ale unor voci din mediul public, cum că Legea nr. 126 / 2024 este o amnistie fiscală și așa scapă evazioniștii de pușcărie. E adevărat, actul normativ respectiv aduce și clauze de nepedepsire, dar în raport cu anumite condiții limitative, în principiu limitat la pragul valoric maximal al prejudiciului de 1.000.000 euro și de plata unei sume suplimentare prejudiciului identificat (care diferă în raport cu momentul la care are loc această plată), la care se adaugă obligațiile fiscale accesorii.

Nu putem nega că evaziunea fiscală există. Că are efecte nocive atât asupra resurselor financiare publice, cât și asupra competitivității climatului concurențial din mediul de afaceri.

Dar, în același timp, cred că evaziunea fiscală este folosită, de multe ori, și ca scuza perfectă a clasei politice. E mai comod așa, decât să se justifice eficiența în alocarea resurselor financiare publice și modul de cheltuire al acestora. Dar cred că ar fi mai corect ca, mai întăi, să analizăm cum sunt cheltuiți banii de la buget, multi, puțini, atâția cât sunt… sau, mai bine spus, atâția cât are capacitatea economia reală să îi mobilizeze către buget, sub formă de impozite și taxe, cel puțin pentru moment…

Niciodată banii nu vor fi suficienți, iar mediul de afaceri niciodată nu va putea plăti către buget atât cât vor putea să cheltuie decindenții politici.

Se poate colecta mai mult și mai eficient? Probabil că da. Dar problema deficitului bugetar nu este – cel puțin, în opinia mea – neapărat pe partea de venituri, ci mai ales pe partea de cheltuieli. Pentru că niciodată banii nu vor fi suficienți, iar mediul de afaceri niciodată nu va putea plăti către buget atât cât vor putea să cheltuie decindenții politici (indiferent de coloratura lor politică).

Optimizarea colectării veniturilor curente de natură fiscală sigur este obligatorie (având în vedere inclusiv gradul de colectare ca pondere în PIB), dar procesul trebuie să fie unul firesc și natural, nu efectul unor măsuri discreționare și intruzive, apreciate de mediul de afaceri ca fiind o formă de hărțuire și de agresiune permanentă.

Această manelizare stânjenitoare a legislației fiscale, cu măsuri luate peste noapte și după ureche și care ulterior (în unele cazuri) sunt modificate sau amânate, face imposibilă structurarea unui plan de business sau a unui cashflow coerent și funcțional și nu face decât să inducă frustrare și nervozitate în mediul de afaceri.

Pentru că nu poți să vii cu tot felul de sarcini și obligații fiscale de natură declarativă, sub forma a tot felul de e-uri, pentru justificarea unui scop nobil și corect în sine: reducerea evaziunii fiscale. Mai ales în situația în care acestea pot reduce doar la nivel teoretic – repet, teoretic, nu cuantificabil direct și efectiv – dimensiunile evaziunii fiscale. Adică se introduc tot felul de măsuri și obligații în sarcina contribuabililor, sub pretextul că poate-poate așa se mai reduce câte ceva din gapul de TVA. Da, gapul de TVA, un cuvânt atât de des vehiculat în spațiul public…

În aceste condiții, mi s-ar părea normal ca organele fiscale să justifice și să prezinte public modul de valorificare al informațiilor fiscale declarate de contribuabili prin toate tipurile de declarații fiscale și de sisteme electronice. Dacă contribuabilii depun o muncă intensă și susținută pentru declararea fiscală a tuturor acestor date și elemente, atunci și fiscul ar trebui să aibă obligația să prezinte public modul lor de analiză, de interpretare și de valorificare a datelor declarate de contribuabili, iar guvernul să prezinte public efectele utile efectiv generate de pe urma fiecărei obligații fiscale declarative puse în sarcina contribuabililor.

Să știm și noi că toată munca asta nu e în zadar, iar blestemata asta de evaziune fiscală își reduce amplitudinea… Despre ultima găselniță, denumită pompos sistemul e-TVA, reglementată deja de faimoasa OUG nr. 70 / 2024, nici măcar nu vreau sa discut, deoarece sper ca, în curând, aceasta să fie abrogată (repet, abrogată, nu doar amânată sau modificată formal, de ochii lumii, așa cum s-a întâmplat recent prin OUG nr. 87 / 2024, și asta doar la presiunea publică).

A spune că nu crești nivelul impozitelor și al taxelor, dar – în același timp – să vii cu un sistem de obligații declarative tot mai stufos nu reprezintă decât o creștere mascată a sarcinii fiscale

A spune că nu crești nivelul impozitelor și al taxelor, dar – în același timp – să vii cu un sistem de obligații declarative în sarcina contribuabililor tot mai stufos și mai greu de gestionat, astfel încât acestora să le fie aproape imposibil să țină pasul și să fie, de multe ori, pasibili de aplicarea unor sancțiuni contravenționale (în multe cazuri, disproporționate valoric în raport cu abaterea săvârșită) nu reprezintă, la urma urmei, decât o creștere mascată a sarcinii fiscale. Dar nu doar mascată, ci și perfidă, injustă și repartizată inegal și netransparent.

Practic, degeaba îți calculezi și îți plătești corect impozitele, că poți pur și simplu uita sa declari nu știu ce date în vreun e-Transport sau e-Factura și astfel, brusc, impozitul tău pe profit devine mult mai mare de 16%….Iar asta mă duce cu gândul la fiscalitatea fanariotă, care poate reprezenta o lecție de istorie utilă pentru oricare dintre guvernele României…

Cred că, dacă se va continua pe aceeași linie – de a împovăra mediul de afaceri cu noi obligații fiscale declarative și, posibil, chiar cu o creștere a sarcinii fiscale, iar pe cei de la fisc cu ideea că trebuie să colecteze tot mai mult și că niciodată nu e suficient cât au făcut – decidenții politici se vor trezi, la un moment dat, că nu va mai avea nici cine să plătească impozitele și nici cine să le colecteze… Iar atunci clasa politică nu va mai avea nici măcar pe cine da vina pentru dimensiunile evaziunii fiscale sau ale deficitului bugetar…

N.Red: Dragoș Pătroi este consultant fiscal și colaborator HotNews.ro