Între absurd şi revoltă

Ca unul care am practicat încă de mic exerciţiul solitudinii, mă descurc destul de bine cu actuala anomalie şi claustrare impuse de apariţia sinistră a acestei pandemii. Sînt un profesionist al însingurării şi al plictiselii, cu lungi stagii de retractilitate şi izolare. Practic o libertate care mă fereşte de intruziunile alterităţii, una a retragerii nu doar în spaţiul fizic, ci şi în cel mental. Totuşi, între faptul de a-ţi alege în mod liber spaţiul şi timpul solitudinii şi cel impus din motive şi spaime apocaliptice există o uriaşă diferenţă. Căci actul creativ se naşte din totala lui libertate, atunci cînd nu este supus nici unui imperativ sau condiţionări exterioare. Ca atare, trăiesc şi eu vremurile unei condamnări la o libertate halucinantă, una care mă poate duce la scris sau la… psihoză.

Stînd mai tot timpul în proximitatea cărţilor, în spaţiul mirobolant al vecinătăţii lor, într-o sihăstrie benevolă, nu prea simt ca fiind o mare coerciţie existenţa reglementărilor de acum. Doar absurditatea acestui dezastru pandemic, suprarealismul lui malefic mă pun serios pe gînduri. Neştiind în mod riguros să fac altceva, în afară de citit şi de scris, mă încăpăţînez să mă rup de tot şi de toate, dedicîndu-mă acestor seducătoare zădărnicii. Ca atare, m-am baricadat în propria bibliotecă, m-am afundat în paginile unor cărţi, în muzică şi în adînci reverii. Starea pandemică m-a apropiat şi mai mult de cărţi, cititul devenind din nou, ca în totalitarism, singura formă autentică de libertate. Din citit evadez în scris, apoi revin din nou la cărţi ca într-o transă prelungită. După cum mă las acaparat din cînd în cînd de polimorfismele unor spaime, angoase şi mari incertitudini. Exist mai mult într-un paralelism atemporal, decuplat de la catastrofismul dejectat pe toate canalele informaţionale. Prin citit şi prin scris încerc să-mi menţin tonusul psihic, îmi măsor temperatura faptului de a fi, rezistenţa la nevroză şi anomie. Încerc să rămîn eu însumi, deşi parcă nu mai sînt acelaşi. Ceva s-a schimbat nu doar în propriul comportament, ci şi în metabolismul social. Ne-am exilat în propriile temeri şi incertitudini, ridicînd în interiorul nostru cîteva ziduri mentalitare care cu greu vor fi dărîmate. Ne-am înstrăinat nu doar de aproapele, ci chiar şi de noi înşine. Realitatea s-a transformat intempestiv într-un coşmar populat cu singurătăţi, cu destine aruncate în gol, din care ne vom trezi total bulversaţi. Spaţiul din jur a devenit o colecţie de absenţe, timpul se dilată fără nici un rost, zilele şi-au pierdut identitatea, clipele par nişte veacuri. Spaţialitatea se restrînge şi temporalitatea se revarsă. Dintr-o acută criză de timp am plonjat într-o abundenţă temporală cu care nu prea ştim ce să facem. Trăim parţial într-o post-lume în care nu prea ne putem încadra, una care denotă fragilitatea şi vulnerabilitatea oricărui progres uman. Sîntem obligaţi să parcurgem o odisee dramatică a propriei existenţe, una în care trebuie să ne reconsiderăm toate datele libertăţii şi ale convieţuirii. Traversăm vremuri aberante, care par faste, în imediat, pentru citit şi scris, pentru a medita la precara noastră existenţă, la rostul trecerii noastre prin lume, cu condiţia, desigur, a reîntoarcerii la normalitate. Paradoxal este faptul că înainte de acest flagel ne doream cu aplomb o lume viitoare mult mai bună, perfectă, dacă e posibil, iar acum ne dorim cu ardoare doar lumea din trecut, cu toate stazele şi imperfecţiunile ei. Trăim, în sens camusian, între absurd şi revoltă, neputîndu-le concilia în nici un registru raţional sau metafizic. Cum putem rămîne noi înşine cînd simţim că fiinţa noastră este redusă la cîteva gesturi austere, cînd libertatea e doar o formă de a dispera pe toate registrele existenţei? Cum putem rămîne cei care credeam că sîntem cînd limitele claustrării s-au mutat în interiorul nostru, cînd între noi şi ceilalţi s-au ridicat obstacole impenetrabile? Cum ne mai putem locui toate iluziile cînd realitatea ia tot mai mult chipul morţii, fiind tîrîtă pe catafalc? Sînt momente în care chiar şi speranţa are gust de cenuşă.

Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro