O cascada de seminte: urland, in gol, la Urlatoarea

Ce loc poate fi mai frumos, pentru un week-end la munte, decat oraselul Busteni? Pensiuni cu cantitati variabile de margarete, hoteluri de lux cu numar variabil de stele, si, chiar unde se termina stelele si margaretele, padure cu marcaje variabile, pentru trasee turistice.

Nu orice padure, ci o parte a Rezervatiei Naturale Abruptul Prahovean/Parcului Natural Bucegi. Adica arii naturale ecologizate si protejate prin lege.

O telecabina care inlesneste accesul la Babele, o piata chiar sub gura telecabinei, gata sa echipeze drumetii cu toate cele necesare pentru contactul nemijlocit cu natura salbatica si nepoluata – ce si-ar mai putea dori turistul sufocat de smog-ul de birou si oras?

Gospodari cu cele sfinte

Ei bine, multe lucruri, incepand chiar cu natura. Salbatica o fi fost ea candva, insa in acest moment e doar salbatic-defrisata. Cat despre poluare, nu e nevoie de mai mult de o privire rapida pentru a vedea o realitate simpla si, cel putin pentru unii, suparatoare.

Drumul din Busteni, spre telecabina, e asa cum poate fi un urcus intesat, de-o parte si de alta, de chioscuri, buticuri, tarabe pline de snack-uri, pet-uri, suveniruri de artizanat kitchioase si chinezarii. Acestea isi revarsa peste marginea drumului, prin turistii care ocupa liziera, gunoaiele: pungi de snack-uri, pet-uri goale, foarte multe chinezarii.

Suveniruri lasate pentru hoardele viitoare de turisti: noi am fost & stat aici, ia sa va vedem pe voi, unde o sa mai stati?

Foto: Catalin Sturza

Pe-o parte a soselei porneste un alt urcus, spre Manastirea Caraiman. Loc cu o legenda frumoasa, construit in jurul unui arbore-candelabru si a unui pustnic persecutat si alungat in munti de regimul comunist: parintele Gherontie.

Notorietatea acestuia si povestea manastirii – cu bradul-candelabru si chipul Maicii Domnului, incrustat in el, ca puncte-terminus ale peregrinarilor ieromonahului Gherontie – atrage alte hoarde de turisti.

Dincolo de baracile de la intrare, zona este curata, si vizitatorii isi mananca linistiti salamul din pachete pe iarba, sub ochii muncitorilor care construiesc un rand de chilii; „numai sa nu fumati!”, ne spune un calugar.

Nu comentez gustul gradinii si al constructiilor, nici kitsch-ul aghiasmatarului din jurul bradului-candelabru – vizitatorii par sa-l aprecieze si, oricum, am vazut lucruri mult mai rele pe la manastirile noastre. Insa, dincolo de baraci, se scurg printre copaci, de jur imprejurul schitului, rauri intregi de gunoaie.

Poiana cu minuni a devenit o groapa cu deseuri, si nimeni nu pare ingrijorat: nici credinciosii cu carticele de rugaciuni tamaduitoare, nici autoritatile care au donat locul, nici calugarii, care isi apara ce-i al lor.

Foto: Catalin Sturza

De ce i-ar pasa unui bun gospodar de ceea ce iese din batatura sa? „Gura de rai”, cum este numita poiana pe site-ul manastirii (www.manastirea-caraiman.ro), incepe acolo unde se sfarseste spatiul tomberonier-profan, credinciosii nu vor mosteni, oricum, lumea, prin urmare sa dam turistilor ce-i al turistilor si sa nu ne mai lasam furati de peisaj!

Balta Alba de la Busteni

Inapoi la drumul spre telecabina. Acesta e barat de oamenii insirati intr-o coada interminabila ca sa urce, pe fir, la Babele. Binefacerile si minunile tehnologiei montate instalate pe teren inca din vremea raiului comunist. Care dadea tuturor apartamente de bloc si excursii in Bucegi. Insa nu toata lumea isi permite acum biletul, si multi o iau catinel, pe jos.

De aici dracul, dusman inveterat al mirosului de tamaie, civilizatie si rasina, isi baga coada-n pubela cu smoala si schiteaza iadul. Nu, raul nu poate fi inecat intr-un namol de ambalaje si resturi de toate felurile, si oamenii nu pot sta la picnic chiar in mijlocul gunoiului! Raul, poienile, padurea si orice loc pe care se poate instala o Dacie, un taburet si un gratar.

Oamenii isi balacesc picioarele scorojite de urcusul epuizant in apele cu etichete de snack-uri, isi sterg mainile murdare de mustar pe ierburile cu capace de Adria si isi odihnesc capetele imbacsite printre ramuri de brazi schilozi si fantomatici, acoperite de fasii din pungile care au transportat, odata, sucurile si snack-urile.

Prin oameni nu inteleg doar acel exemplar antropoid, cu membre lungi si paroase, blana pe spate si trei sferturi din masa corporala in abdomen, care isi va aranja mereu habitatul dupa chipul si asemanarea vagaunii de bloc cu turturi pe tavan in care locuieste.

Specimenul care da, cu generozitate, manelele la tot cartierul, de la difuzoarele potente de pe balconul sau, sa se bucure si vecinii de bucuria lui/ei cea mai mare: bere la pet si paine cu mustar.

Foto: Catalin Sturza

Prin oameni inteleg elemente civilizate, cu masute cochete si masini elegante, cu palarioare si umbrelute, sandalute si posetute, fiinte purtatoare de sacouri, conversatii despre Cartarescu si Coelho si cravate, care se hlizesc, alaturi de creaturile antropomorfe, in namol.

Peste rau trec, sub forma de pod, cateva conducte, langa care o batranica vinde turistilor dintr-o galeata cele necesare pentru o escaladare solicitanta: „suc, cafea”? In acelasi loc scrie: „Regia Nationala a Padurilor – Romsilva. Parcul Natural Bucegi. Gunoaiele nu apartin naturii.

Focul nu se stinge singur” si, putin mai incolo, pe gardul unei baraci, un soi de graffiti sarcastic anunta: „Aceasta zona a fost ecologizata. Bucuresti”. Peste cativa metri, aflam ca se intra in Parcul Natural Bucegi, unde sunt interzise: Aprinderea Focului; Abandonarea Deseurilor; Poluarea Izvoarelor.

Cascada de seminte

Un zid cu marcaje, in fata caruia troneaza o movila respectabila de gunoaie, arata drumetului traseele pe care poate sa porneasca: bulina rosie – Cascada Urlatoarea, triunghiul albastru – Jepii Mari-Piatra Arsa si crucea albastra – Jepii Mici-Cabana Caraiman. O luam la pas spre Cascada Urlatoarea, in plin Parc Natural, la o jumatate de ora de marginea Busteniului.

Indicatorul cu cascada e ruginit, indoit si scrisul nu se mai vede. In orice caz, nu era cine stie ce nevoie de el: poteca spre cascada e un fel de Bulevard Victoria forestier, pe care bucurestenii se plimba tinand in lesa coteii de apartament.

Foto: Catalin Sturza

Izvoarele sunt deja poluate, la fel ca si raul de dedesubt, prins in niste conducte lasate, pe sub rapele prabusite, la vedere, asa ca nu le mai baga nimeni in seama. Deseurile sunt abandonate de voie, de nevoie in mijlocul cararii, pentru ca cei patru saci de rafie pentru gunoaie, suspendati de copaci, dau de mult pe afara.

Cat despre foc, nimeni nu mai are nevoie sa-l faca, pentru ca, la sfarsitul urcusului si asa nepretentios, asteapta un vanzator ambulant cu bauturi si alimente gata preparate, in ambalaje de plastic: sucuri la pet si snack-uri. Vanzatorul, vom afla mai tarziu, e chiar cel care ar trebui sa goleasca sacii pentru gunoaie.

Din combinatia fericita a celor doua indeletniciri zvonurile spun ca ar fi rezultat o masina de teren, proprietate personala a cetateanului. Pe drum, gasim o alta fosta poienita in care s-a instalat un Cernobal ecologic.

O stanca impozanta, fisurata in doua blocuri verzi-cenusii, ascunsa intre brazi, de jur imprejurul careia turistii au improvizat, nu neaparat in straturi arheologice distincte, un veceu public si un tomberon.

La Cascada Urlatoarea ma simt din nou ca la mine-n Berceni. Baietasii de cartier sunt la burtile goale, fetitele sparg, precum niste fantani arteziene ad-hoc, seminte, imprastiind cojile peste tot. Telefoanele mobile s-au insirat pe o masa de popas, un canis se strecoara printre picioarele excursionistilor, soneriile cu Guta concureaza vuietul timid de cascada.

Treningurile albastre, cu dungi albe si rosii, curelusele cu sclipici, maieurile (in cazuri fericite) si burdihanele lasate pe afara (in celelalte cazuri) s-au unit pentru a celebra natura. Pe jos, un strat gros de mucuri de tigara, seminte, coceni de porumb si tot felul de alte resturi acopera pietrisul originar.

O domnisoara blonda, cu pantalonasi albi cu roz, scuipa seminte langa un rucsac rosu. Pe rucsacul acoperit de o punga de seminte scrie: „Pentru o lume curata”.

Pe drumul de intoarcere prietena care ma insoteste imi povesteste despre Myrafalle Wasser, din Austria: un urcus, o cascada, o mare de turisti. Si o taxa de un euro, care asigura: curatenia si siguranta zonei, securitatea turistilor, podete rezistente, care nu se vor rupe sub tine si conditiile pentru a te bucura de o plimbare pe munte.

„Daca ai fi aruncat ceva pe jos, acolo, toata lumea ti-ar fi sarit in cap”. La Cascada Urmatoarea, spun eu, ar fi fost taman invers: toata populatia bucuresteana ar fi sarit pe tine, daca ai fi reprosat cuiva ca a aruncat o coaja de samanta pe jos.

Al cui e Parcul Natural?

Ii gasim pe salvamontistii din Busteni cu niste beri in fata, la o terasa de langa telecabina. Ii intrebam de rezervatie, amenzi, gunoaie. „Noi nu putem face nimic de cand Romsilva ne-a dat amenda pentru ca am taiat un copac prabusit in mijlocul drumului”, ne spun ei. „Nu mai e treaba noastra – ajutam turistii daca se ratacesc, ne ocupam de traseele montane, si atat.

Foto: Catalin Sturza

Normal ca ne doare sufletul, daca cineva rupe o floare de colt, dar ce sa facem?”. Unul dintre salvamontisti imi da o adresa de email, si ma roaga sa ii trimit cateva din pozele mele cu devastarea din zona: pregatesc un calendar tematic, cu gunoaie.

Din Bucuresti sun la Administratia Parcului National Bucegi, la numarul pe care-l notez de pe un panou de langa padure. Un domn politicos recunoaste ca zona se afla in administratia lor si ca, in acelasi timp, toate traseele de langa Busteni, inclusiv Cascada Urlatoarea si Jepii, fac parte din Parcul Natural. Altfel spus, ar trebui sa fie protejate, curatate, ecologizate si tot tacamul.

„O ecologizare in zona s-a facut, in 1999. Acum avem trei agenti pe teren, care dau amenzi. Avem in permanenta actiuni de curatenie in Parcul Natural, insa la Busteni vin prea multi turisti si nu facem fata”. Il intreb daca n-ar fi mai eficienta o taxa de intrare pe traseul Urlatoarea – de pilda – care sa le permita sa intretina zona.

„In schimbul taxei, sa aveti curatenie si sa nu mai gasiti locurile ca acum?”, imi raspunde. „Da”. „Ne-am gandit si noi la asta, insa acest lucru va fi posibil dupa ce ni se va aproba noul plan de management”.

Planul de management

Pe site-ul Parcului National Bucegi (www.bucegipark.ro) gasesc o gramada de informatii despre rezervatii si zone protejate. PNB se incadreaza, conform site-ului, in categoria a V a de management IUCN: Rezervatii pentru Conservarea Naturii/ Sanctuar al Salbaticiei/ Rezervatii Naturale supuse Managementului.

Iata obiectivele de management pentru aceasta categorie: „pastrarea si mentinerea conditiilor de habitat necesare pentru protectia unor specii semnificative, grupuri de specii, comunitati biotice sau trasaturi fizice ale mediului acolo unde acestea necesita o manipulare specifica din partea omului pentru un management optim;

facilitarea cercetarii stiintifice si monitorizarii ca activitati primare asociate cu managementul durabil al resurselor naturale;

dezvoltarea unor arii limitate pentru educatia publicului si aprecierea caracteristicilor habitatului in cauza si pentru managementul vietii salbatice; eliminarea si apoi prevenirea exploatarii si ocuparii impotriva scopului pentru care a fost desemnata; aducerea de beneficii oricarei populatii rezidente conforme cu celelalte obiective de management”.

Apropo de managementul vietii salbatice: in mijlocul cararii-bulevard, in drum spre Urlatoarea, pe un indicator scrie: „nu deranjati vanatul!”. Imi inchipui viata salbatica zburdand peste poteci, cu niste cercuri mari, albe si rosii, pe piept.