Opinie. Noi, chinezii

Cu mulți ani în urmă am fost surprins să aflu că, în limba română (ba chiar în cea veche) există un cuvânt chinez: cin (îl auzim la Liturghie, când preotul se roagă ”pentru tot cinul preoțesc și călugăresc”). Cuvântul – care înseamnă ierarhie – ar fi fost purtat de mogoli către Vest, preluat de ruși (cu cinovnicii lor) și, pe filieră slavă, a ajuns și-n vocabularul nostru religios. De câte ori îmi vine în minte, acest cuvânt mă face să mă gândesc la faptul că – deși ignorăm această realitate – frontiera naturală dinspre Apus a ”imperiului stepelor” sunt Carpații. Din a doua jumătate a secolului XIX am început să ne clamăm, patetic, europenitatea deși (sau poate tocmai pentru că) – onest vorbind – până atunci fusesem foarte departe de Europa Occidentală. Știm bine, această revendicare își are formele ei radicale, care susțin că, în fapt, noi suntem sau originea întregii lumi europene (ce descinde dintr-o ”împărăție” fabuloasă situată în decorul mito-poetic al arcului carpatic), sau am rămas ultimii europeni – adică ultimii creștini adevărați – după ce Vestul a căzut în apostazia păgânismului germanic, care (de la Carol cel Mare la Greta Thunberg) a secularizat ”falnicul Apus”. Spre Est, mai ales spre marele Est, n-am avut niciodată curiozitatea de-a ne uita. Ceea ce e, totuși, ciudat, dat fiind că – vreme de o mie de ani – am coabitat cu valurile de nomazi ai stepelor care au trecut pe aici, că un Nogai și-a ridicat iurta la Isaccea, că – încă în veacul al XVII-lea – tătarii veneau peste noi și, la finele aceluiași secol, un Cantemir își revendica cu mândrie ascendența (poate mai mult închipuită) de la neamurile Hoardei de Aur.

Evident, traducând paginile de mai jos, nu vreau să sugerez legături care nu există. Citindu-le, mi-am amintit de observația pe care istoricul francez Alexandre Grandazzi o făcea teoriei ”tripartiției funcționale” a lui Georges Dumézil: e atât de bună, că funcționează pretutindeni, nu doar la indo-europeni! Vor fi fiind lucruri care doar semănă, care au la baza constante antropologice universale, care sunt determinate de factori similari (de pildă sărăcia) etc. Dar, cu toate aceastea, cred că se cuvine să medităm asupra acestor pagini. Poate distanța de la care au fost scrise ne va ajuta să înțelegem mai bine ceea ce ne e foarte, foarte aproape.

Un cuvânt despre autor: Li Yutang e un om de litere chinez care a trăit între 1895 și 1976. Bun cunoscător al culturii țării sale, a beneficiat – precum japonezul Okakura Kakuzo, cu o generație mai înainte – și de o solidă formație occidentală. Astfel că scrierile sale sunt cele ale unui chinez capabil să povestească înțelesurile lumii lui pentru cetățenii educați ai lumii europene și americane. În 1935 a cunoscut succesul în Statele Unite cu cartea ”My Country and My People” (publicată la Reynal & Hitchcock) din a cărei variantă franceză (”La Chine et les chinois” – apărută în 1937, la Payot) sunt pasajele traduse de mine. Înainte de-a trece la texte, o ultimă precizare: lucrurile despre care va fi vorba în continuare nu sunt scrise cu un paroxism al lucidității și nu sunt (auto)acuze aduse unei ”mentalități retrograde” chineze. Nu, Li Yutang scrie cu detașarea cu care desenează pictorul chinez; uneori se simte în rândurile lui ironia, alteori empatia, niciodată culpabilitatea. Asta e China – pare să spună el – și, dacă vrem să o înțelegem, se cuvine să o cunoaștem așa cum e ea.

Tot ceea ce urmează e tradus de mine, din varianta franceză a cărții.

”Capitolul VI. Viața socială și politică. I Absența simțului/sensului social

Chinezii sunt o națiune de individualiști. Ei nu au sensul societății, ci doar pe cel al familiei, iar aceasta nu e decât o formă amplificată a egoismului. E interesant de observat faptul că termenul ‘societate’ nu există ca idee în gândirea chineză. (…)

‘Dedicația față de binele public’ e o expresie la fel de nouă precum ‘conștiință civică’ sau ‘asistența socială’. (…) Bineânțeles, și chinezii cunosc plăcerea jocului, însă jocurile sunt expresia individualismului lor. Jocurile chinezești nu împart jucătorii în două tabere – precum cricket-ul – care se înfruntă una pe alta. Solidaritatea e necunoscută. În jocurile de cărți chinezești, fiecare joacă pentru sine. – Chinezilor le place poker-ul nu bridge-ul. (…)

Se poate vedea acest lucru în organizarea unui ziar chinezesc. Chinezii își înțeleg presa la fel cum joacă Mahjong. Am văzut ziare făcute de așa manieră încât redactorul șef nu face nimic altceva decât să scrie articolul de fond. (…) Toți redactorii își conduc departamentele așa cum își țin cărțile de Mahjong, fiecare căutând să ghicească atu-urile celuilalt. Fiecare își face propriul joc – așa cum știe el – și, dacă e ceva problematic, aruncă pisica în ograda celuilalt. (…) Nu e nevoie de machetare, de selecție, de coordonare și de subordonare. (…) Sistemul e însăși expresia simplicității. De altminteri, atât redactorii, cât și cititorii sunt individualiști înăscuți. (…) Redactorului îi aparține faptul de a publica noutățile, cititorului acela de-a le căuta. Nu interferează și nu se ciocnesc deloc. (…)

Dacă un redactor-șef înceracă să ia inițiativa reformelor și concediază redactorul secțiunii ‘Oraș’ pentru palgiat sau simplu colaj, își va ridica în cap sistemul familial. Ce înseamnă această manieră brutală de-a se amesteca în afacerile altuia? Are oare intenția de a-l da afară pe redactorul plagiator, adică de ‘a-i sparge bolul de orez’, înfometându-i astfel pe toți cei ce depind de el? Și dacă nevasta acestui redactor e nepoata patronului, poate fi el dat afară? Dacă redactorul-șef are un minim simț al relațiilor interumane din China, nu va face nimic; iar dacă va fi un revoluționar proaspăt întors din America, cu studii la Jurnalism din Missouri și va trece la fapte, în curând va fi dat afară el însuși. Un altul, mai avizat cu privire la subtilitățile vieții chinezești, îl va înlocui și sistemul cel vechi va funcționa mai departe, cititorii căutând ei noutățile și ziarul crescându-și beneficiile. (…)

Tineri, cuprinși de entuziasmul american pentru orice acțiune socială, au organizat o mișcare pentru ‘suprimarea analfabetismului’. La care, unul din seniorii războiului (personaj publicant marcant al epocii – n.m.) le-a obiectat, sec: ‘Poporul se ocupă de ceea ce-l privește și se hrănește cu propriul lui orez. Voi vreți să-l suprimați?!’ Argumentul, impecabil, este acesta : analfabeții nu se amestecă în treburile voastre ; voi de ce vreți să amestecați într-ale lor ? (…) Pentru un chinez, orice acțiune socială are, întotdeauna, aerul pervers al amestecului în treburile altuia. Ca atare, entuziasmul față de reformele sociale – ori față de orice altă întreprindere publică – e, întotdeauna, ușor ridicol. Bunăcredința unor asemenea inițiative ne lasă sceptici. Nu o putem înțelege. Ce urmărește cel ce are asemenea inițiative? Vrea o carieră publică? De ce nu se mulțumește să fie credincios propriei familii și să se bucure de o avansare, grație căreia să-i ajute pe ai săi? Ce putem spune despre el altceva decât că e ‘tânăr’, căci – dacă nu – înseamnă că ‘se îndepărtează’ de normalitatea umană.

Dintotdeauna au existat ‘îndepărtări’ de felul acesta, Haosieh-i sau ‘temerarii’, dar ei au fost – invariabil – bandiți sau vagabonzi, inși solitari, tineri cu sufletul emotiv și mintea în nori, gata să sară în apă pentru a salva un copil ce stă să se înece. (În China, nici un om serios nu ar face așa ceva.) Sau, uneori, erau tați de familie, ce sfârșeau în mizerie, iar soțiile și copiii lor erau meniți suferinței. Îi admirăm, îi celebrăm, dar nu dorim să avem parte de ei în familiile noastre. Când vedem un tânăr căruia nu-i dă pace pasiunea pentru binele public, spunem – pe baza unei vechi cunoașteri – că el va fi moartea pentru părinții săi. Dacă-l strunim la timp, totul va fi bine, dacă nu, va ajunge în temniță și-și va ruina și familia. Totuși, arareori lucrurile sfârșesc așa de departe. Dacă disciplinarea eșuează, e foarte probabil ca el să fugă de acasă și să se înhaite cu alți rătăciți pe care-i anime pasiunea binelui public. Cam asta e cu cei ce ‘se îndepărtează’ (…). Citeste continuarea pe Contributors.ro