Optiunea germana nu este facultativa

In realitate, interesele pro-europene ale Romaniei, si deci apropierea de Germania si Franta, alcatuiesc interesul national vital al romanilor, si noua administratie de la Bucuresti a confirmat aceasta realiate.

Am reintalnit-o la sfarsitul saptamanii trecute, la Bucuresti si Sibiu, pe dr. Susanne Kastner, vicepresedinta Bundestag-ului german si presedinta grupului parlamentar romano-german. Doamna Kastner este de ani in sir oficialul german cel mai inalt in rang, care si-a facut din cultivarea relatiilor bilaterale, prin actiuni umanitare si misiuni politice, principala preocupare.

Social-democrata bavareza a incercat sa contribuie de-a lungul anilor si la modernizarea PSD – chiar daca aici operatiunea s-a izbit de specificul creator al liderilor locali –, a finantat institutii de protectie a copiilor, ca la Lipova, a sprijinit cu succes alegerea Sibiului drept capitala culturala a Europei, in 2007. Acum a venit in Romania cu o nedumerire.

Cat de pro-anglo-americani au devenit romanii, in defavoarea prietenilor lor din Germania? Cred ca s-a lamurit. In realitate, interesele pro-europene ale Romaniei, si deci apropierea de Germania si Franta, alcatuiesc interesul national vital al romanilor, si noua administratie de la Bucuresti a confirmat aceasta realiate.

De altfel, ministrul de Externe Mihai Razvan Ungureanu va vizita Berlinul la 24 februarie, iar presedinele Basescu va conferi cu Gerhard Schröder la 21 martie. Relatiile romano-germane au devenit, in ultimii trei-patru ani, mult prea consistente, cu sau fara hiperbola EADS, pentru ca existenta lor sa poata fi stanjenita de intentii politice insolite.

Momentul de cotitura, cand Germania a plasat Romania, in sfarsit, pe prima pozitie a intereselor sale europene a fost in 1997, prin intalnirea Constantinescu – Kohl la Bonn, si prin aceea dintre Nastase si cancelarul Schröder la Berlin, in vara lui 2001. Sa speram ca dupa 21 martie 2005, aceasta relatie sa-si restabileasca definitiv prioritatea si importanta.

Un articol aparut in Frankfurter Allgemeine Zeitung, in vara anului 2002, intitulat „Minoritati cu importanta”, sub semnatura lui Karl-Peter Schwartz, avea sa semnaleze si un inceput, indelung amanat, de schimbare a perceptiei publice germane asupra Romaniei.

Articolul pornea de la o constatare paradoxala: dupa ultimul recensamant al populatiei din Romania, desi in scadere dramatica, minoritatea germana continua sa joace nu doar un rol cultural-identitar activ, ci isi sporeste chiar influenta si prestigiul printre romani.

Nu doar tinerii germani care au ales sa nu paraseasca Romania sunt multumiti, unii din ei, aflam din gura lor, citind ziarul, avand posibilitati de afirmare aici mai multe decat ar fi avut in Germania; primarul Sibiului, Klaus Johannis, se felicita pentru ritmul sustinut, si fara precedent, al restaurarii orasului, in mare parte cu capital si expertiza germana.

Nici sasii si svabii plecati nu si-au uitat tara de origine, se observa in articol.

Cele mai multe din investitiile germane in Romania provin tocmai din landurile Bavaria, Baden-Württemberg si Renania de nord – Westfalia, adica, se remarca, din regiunile Germaniei unde s-au stabilit cei mai multi sasi si svabi emigrati de-a lungul anilor.

Este elogiat rolul bisericii evanghelice, dar si al scolilor germane in mentinerea identitatii etnice si culturale a sasilor si svabilor, si sprijinul de care se bucura aceste institutii din partea statului roman.

Autorul constata ca tergiversarea restablirii drepturilor legitime ale germanilor deposedati de regimul comunist se datoreaza climatului de coruptie endemica din Romania, alimentat de interese mafiotice nu etnic-nationaliste.

In ultimii ani, se continua, legaturile culturale traditionale dintre Romania si Franta au fost completate de consolidarea contactelor cu Germania. „Aceasta evolutie a fost benefica pentru Romania – in eforturile sale de integrare europeana”, noteaza Karl-Peter Schwarz in FAZ.

Autorul considera ca Germania incurajeaza acest curs cu discretie, dar perseverent prin masuri care tin deopotriva de schimburile diplomatice si promovarea colaborarii ecnomice si culturale, inclusiv prin sprijinirea aparitiei unor fundatii politice in Romania.

Cel mai important paragraf al articolului este insa finalul, in care povestea de succes a relatiilor romano-germane, in interiorul Romaniei si intre cele doua state, este contrapusa relatiilor, la fel de incarcate si agitate istoric, dar si agravate in prezent, dintre cehi si germani.

Comparatia dintre Praga si Bucuresti, scrie Karl-Peter Schwaz, „ar putea sa contribuie la demontarea concomitenta a doua stereotipuri instalate in opinia publica din Germania: a stereotipului exclusiv negativ privind zona balcanica, si a celui absolut pozitiv privind Europa Centrala”.

Reevaluarea in registru pozitiv a situatiei minoritatii germane din Romania este de data recenta in discursul public din Germania.

Dupa l989, lucrurile s-au schimbat mult, dar pe agenda tuturor intalnirilor bilaterale dintre cele mai inalte oficialitati germane si romane, discutarea problemelor minoritatii germane a fost mereu reflexul unei stari de nemultumire la Bonn si Berlin. Asistam, iata, la o rectificare, cu semnul plus, a acestor evaluari.

Relatiile dintre Romania si Germania au fost bune in ultmii ani, dar n-au devenit niciodata foarte bune, la fel ca relatiile dintre Cehia si Germania, de exemplu, pana acum doi-trei ani. Lucrurile s-au schimbat si aici.

E-adevarat, imbunatatirea relatiei dintre Bucuresti si Berlin n-a asteptat racirea relatiilor dintre Germania si Cehia pornind de la expulzarea germanilor sudeti din Cehoslovacia la sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si refuzul guvernelor de la Praga de a anula faimoasele „decrete Benes”, prin care, in 1945, milioane de etnici germani, culpabilizati in bloc drept complici ai lui

Hitler, au fost izgoniti in conditii de barbarie care aminteau mai mult de metodele naziste.

Si din Romania, incepind din ianuarie 1945, au fost deportati in URSS zeci de mii de germani, femei si barbati apti de munca, la cererea imperativa a trupelor sovietice de ocupatie si cu concursul autoritatilor romane. Mii de oameni nevinovati au pierit in minele din Donbas sau aiurea. De fapt, atunci a inceput sa functioneze colonia concentrationara comunista in Romania.

Cei intorsi acasa n-au mai putut uita vreodata ca „romanii” i-au tradat, pentru prima oara, intr-o coexistenta calma, de sute de ani. E-adevarat, aproape intreaga minoritate germana din Romania s-a alaturat nazismului dupa 1933, chiar daca cel putin intre 1940 si 1944 aceasta pozitie a corespuns si orientarii politice oficiale a Bucurestiului.

Si totusi, dupa razboi, spre deosebire de Ungaria, Cehia si Polonia, cei mai multi germani au ramas in continuare in Romania, unde n-au mai cunoscut „decat” restrictiile si persecutiile indreptate de statul comunist si impotriva majoritatii.

Bisericile si scolile lor au functionat fara intrerupere, dupa 1950, iar literatura scrisa de ei in Romania este unul din cele mai interesante si valabile fenomene culturale germane din afara Germaniei.

Morala muncii, loialitatea si simtul lor civic ne lipsesc mult azi, cand din 800.000, cati traiau in Romania in 1938, si 240.000, la inceputul anilor ’80, n-au mai ramas decat vreo 80.000 de suflete, dupa cum reaminteste articolul din FAZ. In realitate sunt mult mai putini.

O Romanie fara germani e mai mai saraca si mai putin europeana. Sa incercam sa-i aducem inapoi! Optiunea anglo-saxona, la fel ca in istorie, trece si azi, si pentru Romania, prin Germania.