Pana la urma, care-s inovatorii in media romaneasca?

Proaspat incheiat, concursul de comentarii cu tema “Inovatia in media romaneasca dupa 1989″ de pe „Media lui Comanescu” permite cateva concluzii asupra temei alese, una dificila in mod premeditat.

Niciunul din cei 12 concurenti nu a gasit un moment inovativ, pe care sa-l aprecieze, fara rezerve, in cei 17 ani de media din Romania. Dupa parerea mea, asta nu inseamna ca avem de-a face cu “12 oameni furiosi”, contestatari, ci ca, pur si simplu, subiectul de discutie e unul spinos. Altfel spus, ca in chestiunea asta au mai curand dreptate.

Visul devenit realitate si apoi autopastisa al lui Adrian Sarbu – Pro TV-ul anilor ‘90 – e un simptom care atesta situatia, amintit de mai multi concurenti de altfel. Se stie ca de la 1 decembrie 1995 Pro TV-ul a devenit aspiratie, universitate, sursa de bani, biserica si multe altele pentru romani.

Ceva din dezamagirea cu care sunt intampinate ultimele noutati Pro vine de altfel si din retrogradarea televiziunii la statutul ei normal, de business lucrativ, in Romania. La evenimentele din decembrie 1989 a fost centru de putere, – Televiziunea Romana Libera -, iar in 1996-1998, la Pro TV, a capatat toate atributele magice de mai sus.

Interesant e insa faptul ca “fenomenul Pro”, “generatia Pro” sau “spiritul Pro” a fost un curent social pornit de la niste repere externe, o asa-numita “televiziune in stil american”. Cu alte cuvinte, Adrian Sarbu are meritul incontestabil de a fi schimbat decisiv peisajul media, dar pe baza unor idei de import.

Putina lume isi mai aminteste de pilda ca Andreea Esca, Adriana Muraru, Andreea Berecleanu si celelalte vedete Pro de prima generatie aveau in acele vremuri o intonatie ce parea nefireasca, la lectura prompterului, datorita stagiilor de pregatire in strainatate. Un Radu Cazan, care azi suna exotic pe Antena 3, era pe vremea aceea ceva apropiat de norma.

Ideile “americane” se datorau pe atunci unor oameni de felul Marshei Greenberg, chiar daca Pro TV nu a avut o sustinere internationala tipica, dat fiind faptul ca CME, actionarul strain, insemna in ultima instanta un venture pornit din banii castigati de Estee Lauder din industria de frumusete, si nu un grup strain de media cu credentiale.

Cu alte cuvinte, Pro-ul a fost un succes romanesc, pornit de la niste repere straine. Era o inovatie sau o adaptare reusita? Trebuie Adrian Sarbu aplaudat pentru ceea ce a dat romanilor sau blamat pentru “copy&paste”?

Un alt exemplu pozitiv a fost traseul “Academiei Catavencu”, o revista despre care am putea spune ca este “romaneasca”.

Bradut Ulmanu, profesor de jurnalism dar mai ales un om care a debutat in presa acolo, la inceputul anilor ‘90, isi aminteste insa ca pe vremea cand patronii revistei erau Octavian si Irina Nacu, “catavencii” se raportau la “Le canard enchaine” ca la o publicatie-sora.

Deci a existat si acolo un model, chiar daca traseul ulterior al revistei a fost in rasparul regulilor occidentale. Asta se poate constata si uitandu-ne la momentul cand “Academia Catavencu” a decis sa introduca reclama in paginile proprii.

M-a mirat faptul ca nu s-a vorbit mai deloc, in textele concurentilor, despre Ion Cristoiu si al sau “Evenimentul zilei”, lansat ca tabloid avant la lettre, dar cu o componenta de bogatie si relevanta informationala astazi uitata.

Poate ca povestea e prea veche, dar cei care lucram la vremea respectiva la diferite gazete ne amintim ca facatorul de gazete controversat astazi a maturat piata presei romanesti ca o furtuna, oricat strambau din nas ziaristii “seriosi”.

Era al dracului de greu sa tii pasul, ca ziarist de Senat, cu Aura Alexa Ioan si Cornelia Dimofte, de pilda, sau sa afli mai repede si mai bine decat oamenii lui Cristoiu ce s-a intamplat cu Ioan Luchian Mihalea – performanta pe care sectia Ancai Oegar a reusit-o, totusi, la “Ora”, ziarul la care lucram atunci.

Si totusi: toata lumea zice, iar Ion Cristoiu nu a contrazis pe nimeni, ca “Bulina” era inspirata din presa de tiraj a Romaniei interbelice. Din nou: inovatie, raportare la model, adaptare lipsita de onestitate?

Exemple de astfel de inovatii, in old media, se gasesc in cele mai neasteptate locuri. Mama know-how-ului international in materie de presa din Romania, adica Ringier, are cateva puncte luminoase in istorie. Unul dintre ele este “Libertatea”, tabloid realizat dupa modelul “Blick” si cu sprijinul unui exceptional consultant strain, pe nume Peter Prior.

Echipa romaneasca a gasit insa ritmul potrivit pentru piata noastra si, mai ales, a stiut sa fie prietenoasa cu vedetele despre care vorbea si sa ofere cititorilor un discurs lejer, relaxat, fara note yellow, rautacioase, frustrate. Tehnicile de tip paparazzo nu au prea functionat in Romania, ca dovada saptamanalele din aceasta clasa, care nu au impresionat prea tare publicul.

Echipa Halpert are meritul de a fi asezat ziarul pe acest fagas, pare-se atat de bun, incat si “Click!”, gazeta facuta de aceasta echipa la “Adevarul”, s-a dus peste 50.000 de exemplare vandute.

Ringier a mai dat si “Unica” si “TV mania”, doua reviste care i se datoreaza lui Claudiu Serban, si care au o caracteristica comuna: nu reprezinta titluri internationale, ci concepte fabricate, botezate si lansate la noi, chiar daca de un editor strain.

O doza de creativitate exista si acolo – dar cata? Sunt astfel de reviste – de gasit si la Edipresse, si la Sanoma, si in alte locuri – maimutareli ale modelor internationale sau rezultatul unei gandiri temeinice si al consecventei in aplicarea acesteia?

Exista exemple mai putin onorabile, dar de succes, de asa-zisa creativitate romaneasca de media. E vorba, de pilda, de televiziunile de manele ale lui Silviu Prigoana. Rizibil cum e, pe alocuri, Prigoana taie facturi si la manelisti, si la cablisti, pentru Etno TV si Taraf TV, ceea ce inseamna un business de succes, in care nu promoveaza valori, dar nici nu face matrapazlacuri.

Toata treaba e transparenta si bine fiscalizata. Rares Gardus, asociatul lui, anunta chiar, in “Evenimentul zilei”, tarifele pentru aparitii pe astfel de posturi: intre 4 si 25 de euro fara TVA, invers proportional cu cota manelistului, mult mai mult decat se vehicula in legatura cu artistii “onorabili” de dance, difuzati pe posturi muzicale cu aceleasi ghilimele.

Ar putea parea ca in lipsa unei idei precum CNN, YouTube sau The Sun, ne putem lauda macar cu intreprinderile de manele ale lui Prigoana. Insa cine s-a plimbat cat de putin prin Balcani a aflat despre fenomenul Pink TV, din Serbia, de faptul ca manelele se numesc acolo turbo-folk sau cialga, la bulgari. Cu alte cuvinte, nici in privinta acestui hibrid cultural nu suntem primii.

Poate ca Prigoana s-a inspirat de la sarbi sau, poate, i-a venit aceeasi idee intr-un moment si loc apropiat. Oricum, raportarea la model e de asta data balcanica si nu occidentala.

Pe Internet, lucrurile sunt mai simple: se copiaza un concept, eventual cu copy si paste la html, la diferite alte bucatele de cod, si se lanseaza o varianta locala, simetrica. Ideile-bomba sunt cateva. Daca ne gandim la Web 2.0, ar putea fi vorba de video sharing, bloguri, wiki si collective tagging. A facut cineva mai mult de atat? Probabil ca nu.

Dar Silviu Biris, cu al sau Trilulilu.ro, are o perceptie mult mai buna decat Calin Fusu, cu Video.Neogen.ro. Este vreunul dintre cei doi inovator? Si daca nu – trebuie blamat unul si detestat altul?

Enumerarea de mai sus e, desigur, incompleta. Insa putem observa ca intrebarea continuta in tema concursului – cine a inovat in media romaneasca? – are, si in comentariile concurentilor, si mai sus, un raspuns de felul: “Succesele (si nu inovatiile!) din media romaneasca au fost cutare si cutare.” De fiecare data, succesul s-a legat de un trend international sau altul.

A fost vorba de oameni luminati, care, aproape singuri sau intr-o organizatie multinationala, au stiut sa vina cu ideea potrivita la momentul potrivit. Si, in plus, mail ales, sa gaseasca o echipa dedicata, cu care sa o puna in aplicare consecvent si cu aspiratii catre un cuvant-obsesie al lui Adrian Sarbu: “excelenta”.

O scotoceala prin istoria esecurilor din media romaneasca arata ca acestea s-au legat mai curand de idei “originale”, foarte “romanesti”, de “creativitate” nedisciplinata, nesustinuta de forta investitionala, de orgoliul de a fi primul, de indiferenta si nestiinta in materie de trenduri internationale sau de povesti de succes locale.

Cu alte cuvinte, de o obsesie a localismului (”noi, romanii, suntem altfel”), contraproductiva si in alte domenii. Piata romaneasca de media are intr-o oarecare masura acelasi statut cu insasi Romania: e undeva, la marginea hartii Europei, si trebuie sa-si asume acest statut periferic.

Exista si un beneficiu – chiar daca o privare de orgoliu creativ – in acest statut, fiindca ideile care se pot testa la noi sunt de regula verificate in alte parti. In 2007, media romaneasca mai are inca destule notitie de luat de la marile grupuri de-afara, dar si de la oamenii-idee care apar tot mai des in new media.

Citeste articolul complet si comenteaza pe blogul lui Comanescu