Politica, ca religie la maghiari și români

Am observat un fenomen interesant, deși probabil că există o literatură sociologică pe această temă.

Una dintre particularitățile fenomenului Magyar Péter din Ungaria este că funcționează ca o cvasi-religie: în 3 luni a câștigat cel puțin 1-1,5 milioane de adepți, în grupul intern al partidului are proclamații mesianice, postări și se pronunță în favoarea unei statui a Mariei, salvatoarea Ungariei. Printre mulțimile care protestează, unii i-au întâmpinat cu proclamații ca pe Muad’dib și Lisan al Gaib. Văd aceeași credință mesianică și același cult al personalității în tabăra credincioșilor lui Viktor Orbán (și, într-o măsură mai mică, în nucleul dur al Coaliției Democratice față de Ferenc Gyurcsány).

Acasă, în România (Transilvania), nu am văzut niciodată acest nivel de așteptare mesianică. Starea de spirit de bază față de politicieni și politică este scepticismul. Rareori am văzut acest tip de manifestare a credinței politice în rândul românilor.

Poate că ultima dată când a existat o astfel de stare de spirit în unele cercuri a fost în 1990-1992, când Regele Mihai și-a vizitat pentru prima dată patria și aproape a restaurat regatul. Strigătul lui de trei ori (Hristos a înviat!) și răspunsul puternic al sutelor de mii din București în 1992 evoca perioada aniilor 30.

Nici măcar în cazul lui Vadim Tudor nu se poate vorbi de un asemenea nivel de așteptare de mare șef tribal, conducător și mesia politică. Ar fi interesant de analizat ce anume îi face pe maghiari atât de cvasi-religioși atunci când vine vorba de politică. După umila mea părere, unul dintre principalele motive constă în sistemul istoric, de tradiție culturală al societății maghiare, în „bagajul” transgenerațional, dacă vreți, moștenirea memetică primită din trecut. Personajul liderului dominant, carismatic, de tip mesia, care salvează de la ceva calamitos este o trăsătură comună în întreaga istorie maghiară: Ștefan, fondatorul țării și care a împiedicat dezintegrarea ei, Béla al IV-lea, refondatorul, Matia Corvinul, constructorul imperiului, Rákóczi, Kossuth, Horthy… toți aceștia au în comun o devoțiune cvasi-religioasă, aproape fanatică, față de persoana lor. Este, așadar, un „model” istoric. Nu este neapărat exclusiv maghiar, dar este interesant de analizat în detaliu pentru cei care studiază modelele transgeneraționale și conceptul de „psihologia popoarelor” sau psihic colectiv, contestat, deși folosit, în psihologie (vezi cartea mult discutată și contestată a lui Daniel David despre psihologia poporului român).

O altă particularitate a maghiarilor, spre deosebire de români, este lipsa totală de religie. După spusele lui Max Weber, societatea maghiară trăiește într-o societate fără magie (Entzauberung), forma abstractă, monoteistă a lui Dumnezeu și mitul lui Iisus nu le oferă suficiente resurse în viața de zi cu zi. Cu toate acestea, este nevoie de o alternativă, deoarece religiozitatea este o nevoie memetică, universală a omului (oricât de mult s-ar răzvrăti mișcările ateiste împotriva acestui lucru, creând o tendință cvasi-religioasă). O formă bine cunoscută de mecanism de substituire a religiei este formarea mesianică politică. Volumul fantastic al lui Emilio Gentile (Politics, as religion, Princeton, 2011) – care este de fapt conceptul de religie politică al lui Eric Voegelin – a arătat că în politică există multe forme de fenomene care imită modul în care există oamenii religioși. Din acest punct de vedere, este așadar incitant să vedem o altă așteptare maghiară a unui mesia.

Problema acestei așteptări mesianice este că pune o povară prea mare pe politicieni, care sunt în general slabi, umani, fragili și care lucrează inevitabil cu interese și rețele. Niciun politician nu este lipsit de un fel de rețea: liderii țărilor mici gravitează în jurul marilor puteri. Aceasta este cea mai teribilă moștenire a globalismului, dar, din nefericire, am văzut urme ale acesteia încă din epoca imperiilor (antichitate). Așteptarea unui Mesia ca o caracteristică națională este, prin urmare, un subiect fascinant în sociologie și în studiile religioase și merită explorat, mai ales după tezele de bază ale lui Gentile.

Iar când ne uităm la România, putem observa că fragmentarea istorică, țara tânără, creată ca o entitate culturală improvizată, care nu a fost unificată cultural nici în 105 ani, funcționează după tradiții și construcții politice complet diferite. Pentru români, rolul lui Mesia este monopolizat de Iisus și teologia creștină (ortodoxă), care nu poate fi înlocuit de om. Ultima dată când a avut loc o simbioză puternică a fost în anii 1930 în persoana liderilor spirituali și militari ai mișcării Garda de Fier, interesant este că de atunci această linie nu a mai fost reluată cu forță națională. Să sperăm că nu o va face niciodată. Fenomenul era analizat magistral în cartea lui Roland Clark (Sfântă tinereţe legionară Activismul fascist în România interbelică (ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, București, 2024). _Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro