Povestile Irakului – Episodul IX: Saddam

Mai 2004, 9 dimineata. Telefonul suna insistent. Deschid un singur ochi, doar pentru a nimeri butonul de OK. Recunosc vocea Ranei: „Am pe cineva care a fost torturat la Abu Ghraib. Daca vrei, in doua ore pot fi la tine la hotel”. Nu am dormit decat vreo 4 ore, insa accept imediat. Abu Ghraib este, de cateva saptamani, marele scandal nu doar in Irak, ci in intreaga lume.

Ne intalnim in restaurantul de la mezaninul hotelului Al Fanar. Cunoscutul Ranei este un tip mai degraba indesat, cu fata brazdata de riduri in ciuda faptului ca, aflu mai tarziu, nu e decat cu doi ani mai mare decat mine. Ne asezam la o masa. Nu am mancat nimic de aseara de la 10, asa ca decid sa iau un mic-dejun-pranz. Ii invit pe cei doi irakieni sa mi se alature, spunandu-le ca putem discuta in timpul mesei.

Saddam nu vrea sa aleaga nimic din meniu. „I-e jena”, explica Rana. Ii raspund ca, in cazul acesta, voi alege eu si cer, pentru toti trei, ceaiuri si mancare irakiana: salate si un platou mare de kabab, tikka si costite de berbec. Cat asteptam mancarea, in timpul mesei si mai bine de o ora dupa aceea, aflu, incet-incet, povestea fostului detinut.

Saddam Saleh Al Rawi s-a nascut in 1975 in Rawah, langa granita cu Siria. La 20 de ani este in trupele speciale irakiene, cu baza undeva prin provincia Al Anbar. Un general din provincie planuieste o revolta impotriva lui Saddam Hussein. Muhabaratul afla, insa, de complot, iar generalul si o parte dintre adeptii lui sunt executati. Multi dintre subordonatii sai, fie ca stiau sau nu ceva, sunt arestati. Saddam se numara printre ei. E aruncat la Abu Ghraib, unde sta 3 ani si 4 luni. La iesire, devine sofer profesionist.

Povestea lui Saddam incepe intr-o joi, pe 28 noiembrie 2003, cand ia un taxi din Ramadi, deja un centru al rezistentei in Anbar, chiar daca nu atat de violent ca Falluja, catre Baghdad. Vrea sa cumpere mobila pentru el si fratele sau, amandoi urmand sa se casatoreasca in curand. Pe drum, ceva i se pare suspect in comportamentul soferului. A doua zi dupa ce ajunge in Baghdad, vede intr-un parking masina in care fusese. O cerceteaza cu atentie si descopera ca este un automobil-capcana. Se duce la politie, unde are un prieten caruia ii spune ce a vazut.

Acesta ii cere sa il insoteasca la o baza americana. Prietenul intra, lasandu-l pe Saddam sa astepte; dupa cateva minute, din baza ies mai multi militari care incep sa il loveasca. A doua zi este transferat de la baza militara intr-un alt loc, unde timp de trei zile este batut si interogat despre legaturile sale cu Abu Musab al Zarqawi si cu liderii gruparii Ansar Al Islam. Apoi il transfera la Abu Ghraib.

Urmeaza 18 zile de tortura. E tinut gol intr-o camera intunecata unde doarme pe un pat, fara saltea sau patura, si primeste doar un plic de mancare pe zi. 23 de ore din 24 e batut, stropit cu apa rece, umilit. In ora de odihna i se pune muzica rock. Un militar urineaza pe el, un altul il ameninta ca-l violeaza, femeile din politia militara il hartuiesc sexual. Cedeaza si le spune anchetatorilor ca este terorist, ca il cunoaste personal pe Zarqawi, ca l-a avut oaspete pe un alt lider terorist. Dupa care tortura, pentru Saddam, inceteaza…

***

Am terminat de mancat si am mai comandat un rand de ceai negru, foarte tare si dulce, servit la pahare asemanatoare cu cele de tuica. Fumam toti. Saddam povesteste si gesticuleaza iar Rana traduce. In restaurant suntem doar noi trei si un ospatar care sta, insa, la distanta, in spatele unui mic bufet. De afara nu se aude nici un zgomot.

Arunc o privire pe geamul mare din spatele Ranei. Vis-a-vis de hotel sta ghemuita cersetoarea in abaya neagra care m-a poreclit Abu Gigara. La punctul de control din capatul aleii care da spre Sheraton si Palestine doi militari americani discuta, relaxati, cu irakiencele de la paza.

Ma aplec din nou catre caietul pe care imi iau notite si o intrerup pe Rana cu cateva intrebari, pentru a avea timp sa imi notez ideile principale. In timp ce scriu, aproape ca vizualizez scenele la care Saddam spune ca a fost martor dupa ce a iesit de la izolare…sute de prizonieri tinuti in corturi, intr-un tarc de sarma ghimpata, aruncand cu mancarea pe care o primisera in garzile americane pentru ca era stricata. Interiorul unei inchisori, in ale carei celule zeci de barbati striga cat de tare pot „Allah Al-Akbar” pentru a nu auzi tipetele unei femei violate in fata fratelui sau.

„Chiar asa sa fi fost?”

Saddam vede ca sunt sceptic. Imi povesteste despre o fata de 16 ani violata, si ea, in fata tatalui sau. Despre un tanar din Fallujah, sodomizat de un translator egiptean al politistilor militari americani de la Abu Ghraib. Ma invita sa il insotesc, la Fallujah, pentru a-l vedea pe acel tanar pe care familia il tine, acum, legat intrucat a innebunit dupa ce a fost violat.

Irakienii pot fi foarte convingatori chiar si atunci cand iti comunica simple zvonuri, pentru ca si ei cred in ele. Am invatat, insa, sa ii ghicesc pe cei care doar transmit ceea ce au auzit. Saddam nu pare a fi genul. Mimica sa arata ca a trecut prin incercari grele. In Rana am incredere totala si stiu ca nu mi-ar aduce pe oricine. Ceea ce spune Saddam pare a fi, insa, cel putin in parte, zvon, chiar daca zvon nascut in inchisoare…

Il intreb daca are dovezi. Raspunde ca are martori si ca unii chiar au vorbit despre el in interviuri. El insusi a fost chemat sa depuna marturie la o comisie care investiga abuzurile. Imi arata hartia de eliberare de la Abu Ghraib. Descrie cele 24 de meniuri conservate ale armatei americane. Deseneaza gradele si scrie alaturi de ele numele a 10 dintre tortionarii sai desi, pana la acel moment, nu fusesera facute publice decat vreo 5-6 nume; apar si celelalte, insa, in lunile urmatoare.

Inca am dubii. Il intreb de ce s-a apucat sa vorbeasca presei, daca nu ii e frica de o noua arestare. Nu imi da un raspuns direct ci, ca atatia arabi, incepe printr-un exemplu: imi povesteste in detaliu doua incidente de la Abu Ghraib in care a reusit sa isi loveasca garzile, ceea ce l-a facut sa accepte mai usor umilintele si bataile care au urmat. Continua prin a-mi spune ca vrea sa se razbune, dar nu pe calea armelor ci spunand lumii intregi ce i s-a intamplat.

In restaurant incep sa apara si alti clienti, care vin sa ia masa de pranz. Ma salut cu o parte dintre ei. Discutia cu Rana si Saddam s-a cam incheiat, asa ca ne luam la revedere. Ii conduc pana la iesirea din complexul fortificat, dupa care ma intorc in camera pentru a face un material din ceea ce mi-a povestit Saddam.

Ceva din ceea ce imi spusese mi se paruse familiar, ca un deja-vu: ca nu va putea uita niciodata numarul pe care il primise ca detinut, 200144. Ma apuc sa imi rascolesc hartiile. Dau peste paginile pe care imi notasem, cu mai bine de jumatate de an in urma, transcrierea interviului cu Abdul Setter Nasser. La fel ca Saddam, aproape cu aceleasi cuvinte, si scriitorul imi spusese ca nu putuse uita niciodata numarul pe care i-l dadusera, in inchisoare, baathistii alungati de Coalitie: 214.

***

P.S. In octombrie 2007 Rana m-a vizitat la Bucuresti. Cand am intrebat-o ce mai face Saddam, a izbucnit in plans. Ultima oara cand il vazuse, Al Qaida se infiltrase puternic in zona in care traia si ii vana pe toti cei care nu i se alaturau. Dupa acea intalnire, Saddam disparuse, iar Rana se temea ca a fost ucis de teroristi.

Citeste si: Povestile Irakului – Ep. 1, Ep. 2, Ep. 3, Ep. 4, Ep. 5, Ep. 6, Ep. 7, Ep. 8