Povestile Irakului: Episodul VII – Ingeri

Mai 2004. O satena draguta, subtire, imbracata intr-o bluza larga si jeansi intra in hotelul Al Fanar. Cred ca asteptam un loc la computerele de la internet sau, pur si simplu, pierdeam vremea pe acolo. Ma vede si vine catre mine:

„Jurnalist?”

Zambesc, un pic dezamagit:

„Da…”

Se prezinta. Lucreaza, pentru France Presse, la un material despre riscurile meseriei in Irak. La sud de Baghdad tocmai fusesera ucisi doi jurnalisti polonezi. Reportera France Presse ma intreaba cum este sa fii corespondent in Baghdad. Revenisem de cateva zile si gasisem hotelurile aproape pustii. Majoritatea cunoscutilor mei plecasera dupa prima batalie de la Fallujah, cand incepusera rapirile. Nu mai stiu ce i-am raspuns fetei de la France…mai mult ca sigur ca am bravat putin.

Cateva ore mai tarziu ma suna, din Varsovia, Kukawski, unul dintre cei doi jurnalisti polonezi care imi devenisera prieteni in prima tura de Baghdad:

„Am vazut la televizor masina lui Atheer ciuruita de gloante la atacul impotriva coloegilor polonezi. Stii ceva de el?”

Am inghetat. Atheer fusese gazda, soferul si prietenul polonezilor mei. Shiit in mijlocul sunnitilor din Adhamya, centrul rezistentei din Baghdad. I-am zis lui Kukawski ca ma interesez, am inchis telefonul dupa care am inceput sa ii sun pe ceilalti irakieni din grup. Aflu ca Atheer scapase intreg. Vorbim de cateva ori la telefon iar, dupa vreo luna, ma viziteaza in camera mea din Al Fanar.

Atheer e inginer. Dupa caderea lui Saddam a inceput sa lucreze cu jurnalistii; multi i-au folosit serviciile de sofer, translator, producator, gazda. A vazut trupuri sfartecate dupa atentate sinucigase, i-au zburat gloante pe la urechi, a fost la un pas de a fi, el insusi, ucis in explozii. Credea ca este calit. Moartea polonezilor, insa, l-a daramat.

Vizita pe care mi-a facut-o in seara aceea era prima lui iesire din casa dupa atac. Nu mai indraznise sa foloseasca masina pana ce nu mascase gaurile facute de gloante. Nu mai putuse dormi din cauza cosmarelor. Tresarea de fiecare data cand, intr-un film de la TV, Arnold, Stallone sau alti eroi de celuloid isi descarcau automatele.

Mi-a povestit ce se intamplase. Erau pe drumul dintre Baghdad si Hilla, in desert, cand dintr-o masina care aparuse in spatele lor cativa indivizi au deschis focul cu arme automate. Primul polonez a urlat si a murit. Masina ucigasilor a disparut. Atheer a tras pe dreapta si a coborat sa vada ce s-a intamplat. Atacatorii s-au intors si au deschis focul din nou. Al doilea polonez moare, iar cel de-al treilea e ranit.

Pe masura ce imi povestea, simteam tot mai mult nodul din gatul lui Atheer. Incepe sa planga. Se tranteste la pamant si se rostogoleste prin camera aratandu-mi ce a facut cand asasinii au venit a doua oara. Ramasese nemiscat, chiar si atunci cand un glont i-a trecut prin calcaiul pantofului si alte cateva s-au infipt in rezervorul masinii, la mai putin de jumatate de metru in fata sa. Ucigasii nu au coborat din masina lor sa vada daca a supravietuit cineva; au plecat, iar Atheer a fugit in camp, de unde s-a intors doar cand a fost sigur ca persoanele adunate in jurul masinii sale erau, intr-adevar, din fortele de securitate…

Incet-incet, se linisteste. Ia loc intr-un fotoliu si imi spune ca, in acea zi, l-a salvat un inger. Mergem impreuna la masina lui si imi arata urmele gloantelor din scaunul soferului, din volan si din platforma de deasupra acestuia. Parca gloantele trecusera prin Atheer. Nu ii pun la indoiala ingerul. Si eu eram convins ca fusesem salvat de unul, cu doua luni inainte de moartea polonezilor.

***

E putin trecut de miezul noptii. Am lucrat toata ziua cu un grup de jurnalisti pe care acum ii reped la hotelul lor, aflat la vreo jumatate de kilometru de al meu, insa in afara zonei fortificate Palestine-Sheraton. Nu opresc la hotelul lor decat un minut, cat sa coboare din masina si sa ne strangem mainile, apoi fac cale intoarsa.

Parcurg cateva sute de metri. In directia in care merg incep sa se auda impuscaturi, mai intai cateva focuri de arma, dupa aceea rafale. Ma gandesc ca hotelul este atacat de insurgenti, pentru ca se mai intamplase. Cantaresc rapid optiunile pe care le am. Daca ma opresc, devin tinta fixa si sunt terminat.

Daca intorc brusc masina si ma duc la hotelul amicilor mei, pot fi suspect pentru militarii americani din partea cealalta a pietei, iar mitraliera grea de pe blindatul lor ma poate face farame in cateva secunde. Decid sa accelerez si sa trec cu viteza cat mai mare prin mijlocul luptatorilor, stiind ca o masina in miscare e greu de nimerit de cineva care trage la foc automat.

Las in urma zona in care se tragea, fara sa vad nimic. Privesc in oglinda retrovizoare, pentru a-mi da seama ce se intampla in spatele meu. Observ in ultimul moment un separator de autostrada. Am peste 100 de km la ora si separatorul este mult prea aproape pentru a-l mai putea ocoli.

Timpul se dilata. Este o liniste totala, cum nu am mai intalnit nicaieri, niciodata in viata. Masina parca pluteste lent, foarte lent, prin linistea vascoasa, catre zidul de beton. Impact. Linistea se curma, brusc, intr-o teribila explozie. Masina nu are airbag, iar centura de siguranta nu o port. Ma lovesc puternic de bord si de parbriz.

Reusesc sa ma intind pe scaunul de langa mine. Ma doare intreg corpul. Sunt convins ca o sa mor. Usa masinii este deschisa de cativa irakieni care ma ajuta sa cobor. Incerc sa ma opun, pentru ca stiu ca sunt intr-o zona rau-famata, dar nu mai am deloc putere.

Cineva aduce o caldare cu apa si imi toarna in maini, ca sa ma spal de sange, care imi curge din cateva rani la cap. Ma sterg cu yasmakul pe care il am la gat. Durerea parca este mai puternica. Mi-e foarte somn si nu prea pot sa vorbesc. Apare o patrula a armatei americane. Din punctul lor de vedere sunt suspect, asa ca ma retin si ma transporta la baza. Nu imi pasa; tot ceea ce imi doresc in acel moment este sa dorm.

Unul dintre militari stie cat de periculos este si ma tine de vorba. Dimineata, cand deja prietenii mei, intre care si Kukawski si Atheer, facusera echipe care ma cautau pe la spitalele din Baghdad, americanii isi cer scuze si ma conduc la hotel. Doua zile dupa aceea merg la marginea Baghdadului, cumpar un miel si cer sa fie sacrificat. Este traditia irakiana in astfel de situatii; cand ma vazusem la hotel cu prietenii mei, promisesem ca o sa o fac.

Incerc sa privesc in alta parte atunci cand ciobanul ii taie gatul mielului. Imi pune o picatura de sange pe mana dreapta si imi cere sa sar de trei ori peste corpul din care, inca, se scurge sangele.

Ciobanul transeaza mielul si il pune in pungi. Ii las lui blana. Carnea o impart, pe strada.

A doua zi merg la biserica ortodoxa din Baghdad; un prieten din tara imi spusese ca ar fi cazul sa aprind o lumanare pentru un suflet la care nu se gandise nimeni. In clipa in care aprindeam lumanarea, imi vine in minte unchioaia Florita, moarta cu cateva saptamani inainte, si devin convins ca ea a fost cea care ma salvase de cel putin trei ori in seara accidentului… americanii nu au deschis focul de pe blindatele lor, irakienii care au tras in masina mea – aflasem intre timp ca toate tirurile pe care le auzisem ma aveau pe mine ca tinta, masina fiind similara cu una care atacase hotelul cu cateva saptamani in urma – nu m-au nimerit, desi au lovit masina, iar impactul nu m-a ucis si nici nu m-a lasat invalid. Cateva mici cicatrici pe fata si la genunchi sunt singurele urme ale acelei nopti.

***

Erau, insa, in Baghdad, si ingeri mai palpabili. Hammudi. Dupa un atentat sinucigas, doua cabluri de curent electric pocnesc la cativa metri de locul in care ne aflam. Politistii irakieni si militarii americani cred ca se trage in ei si deschid focul. Sutele de curiosi incep sa alerge, panicati, catre strazile din jur.

Si reactia mea a fost aceeasi: m-am chircit si am sarit dupa primul adapost pe care l-am vazut: un mic sant, in spatele unei masini. Odata ce ma aflu la adapost, il caut cu privirea pe Hammudi. Il vad in fata mea, pentru a ma apara de gloante cu trupul sau. Hammudi, a fost, si el, aparat de un inger in ziua in care a scapat doar cu cateva zgarieturi dintr-un atentat sinucigas in care masina lui a fost distrusa, iar cei doi insotitori ai sai ucisi.

Si Rana. Cand a fost arestat Saddam Hussein, insurgentii din Adhamyah au iesit in strada, cu fetele infasurate in esarfe si kalasnikoave in maini. Michal J. a vrut sa faca un reportaj cu ei; Rana, care locuia si ea in Adhamyah, unde toata lumea ii cunostea si ii respecta familia, descendenta din legendarul Saladin, l-a insotit. Insurgentii erau nervosi. Cand unul dintre ei a vazut camera lui J., s-a apropiat de el si l-a luat de gat.

Exista un cuvant in irakiana, transcris oarecum ca „zien”, dar foarte greu de rostit. Inseamna „bine”. J. mi-a zis ca nu a reusit sa il invete luni de zile, dar l-a pronuntat perfect dupa ce acel insurgent l-a pus sa il repete, cerandu-i sa nu mai filmeze si intrebandu-l daca a inteles. Pentru a fi mai convingator, insurgentul a scos o grenada pe care a pus-o la gatul lui J..

In clipa aceea Rana a intervenit, i-a despartit pe cei doi si i s-a adresat insurgentului mascat: „eu nu stiu cine esti, dar tu ma cunosti foarte bine. Acesta e prietenul meu si, daca vrei sa il ucizi, va trebui sa ma ucizi pe mine mai intai.” Insurgentul s-a retras si Michal a putut sa plece acasa.

***

Cred ca toti cei care am plecat catre Irak am fost convinsi, la un anumit nivel, ca ne va proteja ceva. Chiar si cei, mii la numar, care au murit, unii parca parasiti de inger, ca acel bodyguard roman, lovit de un glont absurd care, prin goana masinii, a trecut printre casca si vesta care il protejau.

Citeste si: Povestile Irakului – Ep. 1, Ep. 2, Ep. 3, Ep. 4, Ep. 5, Ep. 6