Rachetele militare din Orientul Mijlociu (1990-1991)

Încheierea în anul 1988 a războiului dintre Irak şi Iran a consfinţit autocraţia lui Saddam Hussein, însă puternica militarizare a statului său şi desfăşurarea timp de 8 ani a operaţiunilor militare împotriva autorităţilor de la Teheran au produs o datorie externă estimată la 90 de miliarde de dolari. Pentru a acoperi această datorie şi pentru a achita importurile de produse de bază era imperios necesară dezvoltarea economiei irakiene. Saddam Hussein a ales însă o altă soluţie pentru a rezolva problemele sale financiare şi, totodată, pentru a menţine statutul Irakului de forţă militară şi politică puternică în Orientul Mijlociu: invadarea la 2 august 1990 a Kuweitului, unul dintre principalele state creditoare ale Irakului. Dintr-un apărător al comunităţii arabe în faţa fundamentalismului iranian, regimul politic de la Bagdad a devenit un agresor, care ameninţa cu forţa şi alte state din regiune. Atunci, Saddam Hussein a considerat că îndeplinea o misiune sfântă „eliberând” Kuweitul, acesta fiind doar primul pas pentru crearea „Marelui stat arab”.

În zilele critice care au trecut după invadarea Kuweitului, Saddam Hussein a încercat să-l asigure de intenţiile sale paşnice pe regele Fahd, însă nu a reuşit să-l înşele pe suveranul Arabiei Saudite – poate şi pentru faptul că liderul politic irakian a folosit sintagma „eliberarea Kuweitului” în loc de „operaţiune militară specială” (o idee aplicată începând de la 24 februarie 2022 de autorităţile de la Moscova pentru a descrie războiul pe care acestea l-au declanşat împotriva Ucrainei).

Saddam Hussein a făcut o mare greşeală când a apreciat că regimul de la Riyadh nu va permite staţionarea de trupe străine în Arabia Saudită. Pe de altă parte, discursul rostit de liderul irakian la 12 august 1990, la Bagdad, a convins pe mulţi arabi că Irakul intenţiona să instituie un regim de ocupaţie asupra Kuweitului.

În ceea ce-l priveşte pe regele Fahd, acesta îşi dăduse deja acordul, înainte de 12 august 1990, pentru sosirea unor unităţi americane în Arabia Saudită, deoarece persoane oficiale de la Pentagon prezentaseră prinţului Bandar bin Sultan, ambasadorul saudit la Washington, fotografii realizate de sateliţii americani cu privire la dispozitivul de luptă ofensiv al armatei irakiene de la graniţa cu Arabia Saudită. Deoarece nimeni nu putea să garanteze că Saddam Hussein se limita la ocuparea Kuweitului, regimul de la Riyadh a adoptat mai multe măsuri preventive pentru descurajarea oricărei agresiuni împotriva teritoriului său.

Drept urmare, autorităţile de la Casa Albă au declanşat operaţiunea „Scutul Deşertului” (unităţi americane din Forţa de Reacţie Rapidă fiind trimise în Arabia Saudită), iar comunitatea internaţională a oferit ajutoare materiale Arabiei Saudite, Turciei şi Israelului – toate cele trei state fiind potenţiale victime ale unei agresiuni militare irakiene după ocuparea în forţă a Kuweitului (2-4 august 1990).

La rândul lor, autorităţile de la Londra au pregătit şi au trimis în Arabia Saudită (operaţiunea „Granby”) un corp expediţionar alcătuit din unităţi ale armatei de uscat (Divizia 1 Blindată, însoţită de grupul său de elicoptere: 23 de exemplare AH-7 „Lynx” şi 23 de AH-1 „Gazelle”), forţe speciale de intervenţie (elemente din cadrul Regimentului 22 S.A.S. şi din Marina Regală S.B.S.) şi câteva escadrile de aviaţie. Pe aerodromurile din imediata apropiere a zonei de conflict din Orientul Mijlociu au aterizat 18 avioane Tornado F-3 (din Grupul 13 Vânătoare al R.A.F.) şi 42 de aparate Tornado GR-1, şase avioane SEPECAT Jaguar din cadrul Escadrilei 41 Cercetare, trei aparate pentru patrulare marină Hawker Siddeley Nimrod MR2, şase Hawker Siddeley Buccaneer, 16 aparate pentru realimentarea în aer cu combustibil (opt VC-10, şase Handley Page HP-80 Victor K.2 şi două Lockheed TriStar K1) şi elicoptere CH-47 „Chinook”, 24 de SA-330 „Puma” şi 12 HC-4 „Sea King”. Totodată, Marina Regală britanică a trimis în Orientul Mijlociu mai multe nave de luptă (patru distrugătoare: „Cardiff”, „Gloucester”, „Manchester” şi „Exeter”; 4 fregate: „Brazen”, „London”, „Brilliant” şi „Brave”), nava portelicopter „Argus”, nava de salvare „Herald”, patru dragoare de coastă şi două submarine („Otus” şi „Opossum”).

Şi armata franceză a primit ordin să intre în acţiune după invadarea Kuweitului de către armata irakiană. La 3 august 1990 a fost declanşată operaţiunea „Salamandre”, prin care portavionul „Clemenceau” a început deplasarea spre Golful Persic. Acestă navă de luptă a fost însoţită de o grupare aeronavală de intervenţie rapidă. La 23 august 1990, Regimentul 5 Elicoptere de Luptă, transportat de portavionul francez, a reuşit să-şi stabilească o bază proprie pe teritoriul Arabiei Saudite. Ulterior, au sosit avioanele (14 Mirage 2000 C, 8 Mirage F-1 C, 28 Jaguar A, 6 Mirage F-1 CR), elicopterele SA-241 „Gazelle”, unităţile Diviziei 6 Uşoară Blindată – un regiment de tancuri, unul de infanterie (Regimentul 1 Spahii) şi unul de recunoaştere blindat (Regimentul 4 Dragoni) – precum şi Regimentul 2 Străin Infanterie, Regimentul 1 Străin Cavalerie, Regimentul 6 Străin Geniu, Regimentul 11 Artilerie din Divizia 9 Infanterie Marină, două batalioane din Divizia 9 Infanterie Marină şi comandouri de recunoaştere şi cercetare din cadrul Regimentului 2 Străin Paraşutişti.

Doar autorităţile de la Casa Albă au hotărât şi au trimis atunci în zona Golfului Persic rachete cu încărcătură convenţională, pentru lovirea de la mare distanţă (peste 1000 de km) a obiectivelor irakiene importante. Ziariştii occidentali au fost surprinşi de deciziile statelor majore francez şi britanic de a nu expedia asemenea mijloace de luptă moderne în Orientul Mijlociu, cu toate că le aveau în dotarea propriilor armate. De exemplu, mai multe divizioane americane de rachete cu rază medie de acţiune „Lance” au fost transferate în zona de conflict din Orientul Mijlociu, iar unităţile Marinei americane au lansat 264 de rachete de croazieră BGM-109 C „Tomahawk” şi 27 de rachete BGM-109 D „Tomahawk” împotriva forţelor militare irakiene, în perioada 17 ianuarie – 23 februarie 1991.

Pentru operaţiunea de eliberare a Kuweitului, preşedintele George Bush şi-a asumat întreaga responsabilitate politico-militară şi a reuşit să obţină din partea O.N.U. un mandat în acest sens. Conducerea acţiunilor militare împotriva regimului politic de la Bagdad a revenit, în mod firesc, Statelor Unite, deoarece Pentagonul deţinea controlul asupra întregii zone de conflict şi dispunea de toate mijloacele necesare ducerii unui război, fără să depindă de statele coaliţiei antiirakiene.

Datorită nerespectării de către regimul de la Bagdad a Rezoluţiei nr. 678 a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin care s-a solicitat retragerea necondiţionată a trupelor irakiene din Kuweit până la 15 ianuarie 1991, ora 24.00, Forţa multinaţională alcătuită sub egida O.N.U. şi dislocată în Golful Persic a declanşat operaţiunea „Furtună în Deşert” la 17 ianuarie 1991, ora 02.00 (ora locală). Riposta lui Saddam Hussein nu a întârziat, Israelul, Arabia Saudită şi Bahreinul fiind atacate cu rachete balistice. Impactul psihologic al acestor atacuri asupra comunităţii internaţionale a fost mare în primele momente. La 18 ianuarie 1991, Tel Avivul şi Haifa s-au confruntat cu primul val de atac irakian, format din 8 rachete. Baza aeriană saudită de la Dhahran a fost, la rândul său, atacată în aceeaşi zi cu o rachetă; aceasta a fost interceptată cu ajutorul unui complex antiaerian american „PATRIOT”. Autorităţile irakiene dispuneau în acel moment de circa 2000 de instalaţii de lansare rachete sol-sol de tipul „SCUD B”, „AL HUSSEIN”, „AL ABBAS” şi „FROG”.

„SCUD B” este denumirea codificată folosită de N.A.T.O. pentru sistemul care lansa rachete sovietice 8 K-14. Caracteristicile generale ale rachetei erau următoarele: lungime 11 m, masa componentei de luptă 985 kg, raza de acţiune 280 km. Irakienii au preluat acel model al anilor ’60 şi l-au modernizat cu sisteme de ghidare franţuzeşti, propulsia rachetelor a fost îmbunătăţită de către companii germane şi italiene, iar unele părţi componente ale rachetelor au provenit din Brazilia. Inspirându-se de la modelul sovietic, autorităţile de la Bagdad au anunţat în anul 1987 că au realizat un nou tip de rachetă, „AL HUSSEIN”, care avea 6,5 tone, o rază de acţiune de 650-700 km şi o componentă de luptă de 500 kg. În anul următor, irakienii au prezentat o nouă rachetă, „AL ABBAS”, cu o rază de acţiune de 900 km şi o încărcătură utilă de 300 kg. În anul 1990 se estima faptul că economia irakiană reuşise să producă aproximativ 700 de rachete, însă această informaţie trebuie privită cu multe rezerve deoarece provine din surse neoficiale.

Performanţele rachetelor de producţie irakiană erau foarte modeste din cauza sistemului de ghidare folosit de acestea. Practic, era asigurată o abatere de la obiectiv (în bătaie şi în direcţie) de 1000 de metri, în cazul rachetei „AL HUSSEIN”, şi 1500 metri, în cazul rachetei „AL ABBAS”, reducându-se până la zero efectul încărcăturii convenţionale a rachetei asupra ţintei vizate. Doar în cazul echipării lor cu ogive nucleare, chimice sau biologice se puteau obţine rezultate militare clare asupra obiectivului, indiferent de eroarea de împrăştiere asumată prin calcule matematice.

Datorită distanţei mari până la obiectivele din Israel, Bahrein şi Arabia Saudită, putem să afirmăm că armata irakiană a folosit în mod cert rachete „AL HUSSEIN” şi „AL ABBAS”. Cele care au reuşit să-şi atingă obiectivele au provocat victime omeneşti şi pagube materiale. În perioada 17-26 ianuarie 1991, 26 de rachete irakiene au fost lansate împotriva Israelului, iar până la eliberarea Kuweitului şi încetarea ostilităţilor s-au mai înregistrat 13 atacuri. Doar 14 rachete au atins ţintele până la 26 ianuarie 1991, dintre care 11 în primele trei zile ale operaţiunii „Furtună în Deşert”. După sosirea în Israel şi instalarea bateriilor americane şi olandeze de sisteme antiaeriene „PATRIOT” (20 ianuarie 1991), eficienţa atacurilor ordonate de către Saddam Hussein a scăzut mult. De asemenea, împotriva oraşelor saudite Riyadh, Jubai şi Dhahran, precum şi împotriva emiratului Bahrein au fost lansate, între 17 şi 26 ianuarie 1991, 29 de rachete irakiene.

Pierderile totale înregistrate în Israel, în perioada 17 ianuarie – 25 februarie 1991, din cauza rachetelor irakiene s-au ridicat la 13 morţi şi 200 de răniţi. În cursul acelor atacuri au fost lovite oraşele Tel Aviv, Haifa, Ierusalim şi baza aeriană Majdou. În Arabia Saudită, două rachete au lovit Riyadhul, provocând moartea a două persoane şi rănirea a altor 49, precum şi pagube materiale. La Dhahran, o rachetă irakiană a lovit o cazarmă, unde se afla un sediu al serviciilor militare americane. Atacul respectiv a provocat decesul a 27 de militari şi rănirea a 97 de persoane.

Bagdadul a folosit şi alte tipuri de rachete în cursul războiului din Golf din ianuarie-februarie 1991. Astfel, au fost înregistrate câteva lansări solitare de rachete de tipul „Silkworn” (sol-navă) şi „Exocet” (aer-navă), care au vizat scoaterea din luptă a cuirasatului american „Missouri” şi a unui distrugător francez. Câteva rachete sol-sol FROG 7 (care aveau o rază de acţiune de 70 km, o componentă de luptă clasică de 450 de kg şi o precizie calculată de 400 metri) au fost lansate împotriva trupelor aliate dislocate în nordul Arabiei Saudite şi instalaţiilor petroliere din acea zonă, însă nu s-au obţinut efecte deosebite. De asemenea, este foarte posibil să fi fost utilizate şi celebrele „SCUD B”, împotriva unor ţinte situate în apropierea frontierei irakiano-saudite.

Toate rachetele balistice irakiene au avut încărcături convenţionale de luptă (exploziv) şi au fost lansate cu precădere din sudul şi sud-vestul Irakului – aproximativ 600 km de Riyadh, respectiv 500 km de Tel Aviv.

Programul de înarmare al autorităţilor de la Bagdad nu s-ar fi putut realiza fără sprijinul efectiv al unor ţări care deţineau tehnologia necesară fabricării de rachete balistice. Este de notorietate, de exemplu, interesul pe care autorităţile chineze l-au manifestat pentru oferirea de arme proprii unor state din Orientul Mijlociu. Până în 1991, acestea au vândut rachete balistice şi antinavă Iranului şi Irakului, iar Arabia Saudită a achiziţionat aproximativ 30 lansatoare de rachete CSS-2, împreună cu 50 de rachete balistice.Armata irakiană a fost înzestrată parţial cu tancuri T-59/69 şi avioane J-6 (MiG-19), J-7 (MiG-21) şi Xian H-6 D (Tu-16). În presa internaţională au fost prezentate informaţii neoficiale despre potenţialul militar al Chinei şi intenţiile imediate ale Beijingului. Unele informaţii au indicat faptul că Siria ar fi achiziţionat în anii ’80 rachete balistice M-9 chinezeşti (cu o rază de acţiune de 500 km), iar alte surse menţionau că ar fi avut loc transferuri de tehnologie chinezească pentru rachete către Pakistan.

Este greu de precizat ce anume se ascunde în spatele unor astfel de informaţii. Este posibil ca focalizarea atenţiei asupra exporturilor militare ale Chinei să reprezinte găsirea unui „acar Păun”, Beijingul fiind învinuit pentru faptul că ar fi înarmat diferite state din Orientul Mijlociu. În acest fel, se menaja responsabilitatea cancelariilor occidentale şi a Kremlinului în faţa opiniei publice internaţionale, în condiţiile în care în acelaşi Orient Mijlociu se vindeau multe arme şi tehnică militară americană, sovietică, britanică, franceză, germană şi italiană.

Denigrarea cu ajutorul mass-mediei a unui stat concurent puternic pe piaţa armamentului poate să creeze o atitudine greşită a opiniei publice internaţionale faţă de poziţia politică reală a Chinei în privinţa înarmării statelor din Orientul Mijlociu. Pentru a se evita seisme politice interne, guvernele se ascund în spatele acuzaţiilor la adresa altor state sau refuză să ofere explicaţii. Pe o piaţă atât de sensibilă cum este cea de armament, publicitatea – mascată sau nu – are un rol important în alegerea tipului de tehnică militară, iar deciziile luate de către guverne în această problemă sunt foarte controversate datorită sumelor exorbitante care se vehiculează în tranzacţiile respective şi a intereselor diverselor grupări politice, mai mult sau mai puţin meschine, din ţările respective.

Un lucru este însă cert: toţi membrii permanenţi ai Consiliului de Securitate – S.U.A., U.R.S.S., Franţa, Marea Britanie, China – au vândut armament şi tehnică militară sofisticată statelor din Orientul Mijlociu, în paralel cu alte ţări puternice economic (Germania, Italia şi Africa de Sud). Iar pentru rezolvarea conflictelor din regiune, aceleaşi state au intervenit şi au încercat să impună realizarea unui echilibru militar, oferind unor state arsenale moderne (Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite, Bahrein şi Kuweit) şi dictând, în acelaşi timp, un program de dezarmare Irakului.

Deoarece nu a reuşit să convingă comunitatea musulmană să se alieze cu Bagdadul împotriva guvernului de la Tel Aviv, Saddam Hussein a încercat să folosească rachetele pe care le avea la dispoziţie pentru a provoca o reacţie militară în forţă a Israelului împotriva Irakului. Acest lucru ar fi determinat, în opinia liderului de la Bagdad, ieşirea statelor musulmane din coaliţia antiirakiană şi mobilizarea acestora împotriva Tel Avivului.

Din păcate pentru Saddam Hussein, conducătorii israelieni nu au ordonat executarea unor atacuri de represalii împotriva Bagdadului, deşi această hotărâre era în contradicţie cu politica lor tradiţională. Totodată, au fost adoptate măsuri excepţionale de securitate pe întreg teritoriul ţării. Înainte de declanşarea atacurilor cu rachete ale Bagdadului, Dan Shomron (şef de stat major al armatei israeliene) a declarat la televiziunea naţională din Israel astfel: „Rachetele irakiene îndreptate spre noi au repurtat deja o victorie. Saddam Hussein a reuşit în războiul psihologic. Dovada: foarte multor oameni din Israel le este frică”. Se presupune că scopul acelei declaraţii a fost şi acela de a mobiliza naţiunea israeliană pentru a face faţă ameninţării irakiene. Jurnaliştii străini au estimat că Irakul deţinea, în februarie 1991, 1370 de bombe de aviaţie, 105 obuze de artilerie, 9500 de componente de luptă pentru rachete (probabil pentru proiectilele reactive ale aruncătoarelor de tip Katiuşa) şi 30 de ogive pentru rachetele „AL HUSSEIN” – toate acestea având încărcături chimice. De asemenea, ziariştii străini afirmau că autorităţile de la Bagdad stocau circa 800 de tone de sarin şi tabun, doi agenţi chimici paralizanţi care puteau fi folosiţi în scopuri militare.

După începerea atacurilor cu rachete balistice irakiene împotriva Israelului (17 ianuarie 1991), autorităţile de la Tel Aviv au încercat să-şi menţină linia politică şi au adoptat o serie de măsuri pentru întărirea sistemului propriu de apărare antirachetă. În acest scop, au fost acceptate, pentru prima dată de la înfiinţarea statului Israel (1947), trupe străine care să staţioneze pe pământ israelian. Este vorba despre subunităţi americane şi olandeze care deserveau bateriile antirachetă „PATRIOT”, aduse în Israel pentru a completa un sistem defensiv alcătuit şi din două baterii „PATRIOT” recepţionate recent de către armata israeliană. Un complex de apărare antiaeriană „PATRIOT” era format din opt lansatoare, fiecare cu câte patru rachete antiaeriene, staţia de radiolocaţie aferentă, precum şi aparatura necesară recepţiei semnalelor de avertizare trimise de sateliţii americani şi de cei ai N.A.T.O. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro