Recenzie: Michel Houellebecq – Soumission. Despre sfarsitul unei civilizatii si zorii alteia noi
Apariția romanului Soumission al lui Michel Houellebecq a coincis cu atentatul de la Charlie Hebdo, scrie Mirel Banica in Revista 22.
„Printr-un proces pe care nimeni, niciodată, nu a încercat să-l explice cu adevărat, un anumit tip de sensibilitate literară a precedat adesea evenimente istorice majore, care o confirmau după aceea. În drama istorică a umanității, sensibilitatea literară a precedat deci Istoria”. Aceste cuvinte îi aparțin lui R.M. Albérès, critic literar și sociolog, autorul unei magistrale Aventuri intelectuale a secolului XX, una dintre vocile cele mai autorizate ale domeniului. În acest volum el livrează o magistrală analiză a percepției pe care Scriitorul o are în fața problemelor timpului său, a diagnosticului acestuia, nu lipsit de ambiguitate, dar care adesea se îndeplinește în realitate.
Personal, am citit Soumission, ultimul roman al lui Michel Houellebecq (M.H., în rândurile următoare), sub acest semn: ne place sau nu, suntem de acord ori ba, sensibilitatea la fenomenele din societate a scriitorilor trebuie luată mereu în calcul, dacă vrem să înțelegem în profunzime societățile noastre și mersul Istoriei.
Firul roșu al romanului (calificat de majoritatea comentatorilor francezi de până acum drept „ficțiune politică”) este, în fapt, unul foarte simplu: suntem în anul de grație 2022, într-un „viitor apropiat”, așa cum se spune adesea în filmele SF americane. Ne găsim în Franța, chiar în momentul alegerilor prezidențiale. Peisajul politic cunoaște apariția unui nou partid politic islamist „moderat”, numit Fraternitatea Musulmană. Acesta e condus de Mohamed Ben Abbes, om inteligent și vizionar, produsul celor mai bune școli ale Republicii, imigrant la a doua generație, tatăl său fiind un băcan modest, muncitor și dornic de a reuși în noua lui țară de adopție. În turul doi al alegerilor prezidențiale, un joc electoral previzibil se produce: pentru a bloca accesul Frontului Național și al Marinei Le Pen la funcția supremă, Partidul Socialist al lui François Hollande (pentru care M.H. nu are cuvinte suficient de dure ca să descrie anii petrecuţi în fruntea Franţei), se aliază cu partidul de dreapta UMP, pentru a-l susține pe Ben Abbes, deschis proeuropean, dar o Europă al cărei centru de greutate se va deplasa spre Mediterana și integrarea rapidă a trei țări musulmane: Algeria, Tunisia și Maroc. Ben Abbes este ales președintele Franței, iar primul ministru devine François Bayrou, unul dintre cele mai terne, dar longevive personaje ale politicii franceze, un om căruia îi place să se fotografieze fie cu un baston de bun păstor (cam în maniera Prințului Charles în balade pedestre în Transilvania), fie la volanul unui tractor puternic.