Sa schimbam subiectul

José Manuel GARCÍA-MARGALLO este ministrul de Externe al Spaniei

Forţele politice care sustin independenţa şi-au anunțat intenția de a folosi instituțiile Guvernului regional catalan pentru a efectua un referendum pe tema secesiunii în septembrie 2017. Această propunere reprezintă încă un pas pe calea sterilă şi frustrantă ce s-a deschis în urmă cu patru ani când preşedintele regional Mas a decis, comiţând un grav abuz de putere, să folosească toate resursele la îndemâna sa pentru a forţa crearea unui nou Stat. Îndârjirea sa s-a dovedit a fi de fiecare dată în van, însă nicio societate nu scapă nevătămată, mai ales pe timp de criză, din îmbătătoarea chemare pentru un nou început. Din fericire societatea catalană şi cea spaniolă în ansamblul ei au dat dovadă de maturitate şi au ştiut cum să facă faţă tensiunii şi politicii de dezbinare practicată de o putere publică, de către Guvernul regional mai exact, care pare a fi renunţat să mai servească interesele populaţiei şi care a uitat cu siguranţă sensul cuvântului pluralism.

Este evident deci că mișcarea suveranista se îndârjește. În loc să se deschidă o cale pentru a atinge un acord drept şi înţelept, se preferă să se consume energia noastră, a tuturor, şi să se alimenteze flacăra unui proces susţinut pe umerii unei minorităţi- largă dar minoritate – activă şi insistentă. În faţa unei astfel de insistenţe, este de datoria şi de responsabilitatea mea să reiterez faptul că o secesiune nu este viabilă. Şi nu este viabilă în primul rând din perspectivă legală. Nicio Constituţie democratică din lume nu recunoaşte dreptul la autodeterminare (înafară de cea din Etiopia şi cea din Sf. Cristobal şi Nevis, două insule din Antile care împart acelaşi stat). Uniunea Europeană, care prevede în Tratatele sale cazul în care un stat membru decide să părăsească Uniunea, nu recunoaşte însă posibilitatea ca o regiune să se poată transforma în stat suveran şi să devină în mod automat membru cu drepturi depline în cadrul organizaţiei. Brexitul ne-a revelat că normele comunitare există pentru a fi respectate fără scurtături politice sau reverii juridice. În ultimul rând, ţine de doctrina asumată şi pacifică a dreptului internațional faptul că reglementarea autodeterminării, aşa cum este ea prevăzută de ONU, este gândită exclusiv pentru situaţiile ce se referă la colonii şi la grave încălcări ale drepturilor fundamentale, caz ce nu se aplică într-o ţară democratică şi cu procedee federale cum este Spania.

Forţele care sustin independenţa cunosc aceste lucruri, dar, chiar şi aşa, se iluzionează cu posibilitatea de a provoca un scenariu iredentist în care forţa normativă a faptelor să rupă digul legalităţii constituţionale, comunitare şi internaţionale. Cu părere de rău trebuie să le nărui aceste năzuinţe. Spania este o democraţie consolidată, a cărei tărie instituţională este de netăgăduit. După cum amintea nu de mult un Ministru de interne socialist, cine se ia la trântă cu statul, pierde. Or, ţara noastră nu este nici URSS nici vreo muribundă Iugoslavie. Din contră, este un membru marcant cu o contribuție însemnată al Naţiunilor Unite, al NATO, al OSCE şi al Consiliului Europei, semnatar al celor mai prestigioase convenţii de drept internaţional şi în materia drepturilor omului; este în cele din urmă, un Stat respectat şi, aş îndrăzni să spun, chiar iubit în toată lumea. Niciun stat membru, mic sau mare, al comunităţii internaţionale, care oricum este refractară faţă de secesiuni, nu se va arăta dispus să recunoască o Catalonie independentă.

Nu trebuie însă să ne mărginim la aspectele legale. Trebuie să insistăm de asemenea asupra a ceea ce am putea numi moralitate democratică a proiectului susţinut de către cei care sustin independenţa. Căci este greu de acceptat că totul se rezumă la a repeta consultări ilegale şi alegeri locale autonome până când rezultatul va fi cel scontat de susținătorii propunerii. Şi nu este acceptabil din punct de vedere moral ca în plin secol XXI, când toate dezbaterile democratice se concentrează pe cum să garantăm integrarea diferenţelor, în Catalonia să se dezbata despre cum să se separe pe criterii politice cetăţenii în funcţie de limba vorbită, de cultură şi de sentimentul lor naţional. Aşa cum a semnalat în repetate rânduri colegul meu, Ministrul de Externe al Canadei, marele federalist Stephane Dion, secesiunea este o anomalie într-o democraţie, ea obligându-ne să decidem care dintre colegii, prietenii sau chiar rudele noastre, ne vor deveni străini şi care dintre ei vor continua să facă parte din comunitatea noastră politică. Nicio societate nu merită să treacă printr-o astfel de traumă.

De aceea, dacă vreun organ al Generalitat se încăpăţânează să parcurgă din nou acest drum, Guvernul Spaniei va acţiona ştiind că are de partea sa nu doar legalitatea, ci şi moralitatea democratică pe care această legalitate se clădeşte. Spania este un pro indiviso, o comunitate democratică ce permite exercitarea drepturilor în mod egal şi crearea unor şanse necesare pentru ca toţi cetăţenii să poată trăi într-o bunăstare comparabilă cu cea dintr-o altă societate din jurul nostru. Niciun partid, nicio instituţie, niciun organ constituit nu poate dispune de independenţa atribuită poporului spaniol prin articolul 1.2 al Constituţiei: căci doar poporul îşi poate decide viitorul, în conformitate cu prevederile formale stabilite. Niciun spaniol nu va fi privat de drepturile sale cetăţeneşti în Catalonia şi niciun catalan nu va înceta să mai fie cetăţean pe întreg teritoriul spaniol.

Dar nu ar trebui să fim osândiţi la a mai repeta în 2017 disputele, tensiunile şi frustrările pe care le tot acumulăm încă din 2014. Mai bine haideţi să schimbăm subiectul discuției. Guvernul Spaniei, de îndată ce se va forma, oricare va fi el, va rămâne deschis dialogului pe marginea acelor chestiuni în care se pot atinge acorduri şi rezultate practice pentru societatea catalană şi pentru întrega societate spaniolă. Dar pentru ca această schimbare de subiect să se poată realiza, este nevoie ca Guvernul Generalitat să renunţe la a mai provoca legalitatea democratică şi să revină la armonia constituţională din 1978, sub semnul căreia Catalonia şi întreaga Spanie au prosperat mai mult decât oricând în istoria lor. Ceea ce propun de fapt este să urmăm versurile lui Salvador Espriu care fac apel la întelegere armonioasă şi din inimă: „ Fă ca punţile de dialog să rămână sigure/şi încearcă să pretuieşti şi să înţelegi/feluritele graiuri şi gânduri ale fiilor tăi”.

• Articolul a fost publicat pe 13 octombrie in cotidianul spaniol ABC