Saptamana Financiara: Lectie de economie de la artizanul terapiei de soc
Leszek Balcerowicz a fost numit artizanul terapiei de soc pentru programul de reforme initiat in septembrie 1989, care a reusit sa puna capat hiperinflatiei, sa echilibreze bugetul public si sa aseze definitiv economia poloneza pe „turnanta“ economiei de piata.
Atunci cand exista presiuni salariale nesustinute de sporuri de productivitate, tensiunile pot refula pe doua cai: inflatie sau somaj. Polonia a ales sa nu mascheze somajul, Romania a preferat inflatia. Care sunt neajunsurile celei de-a doua cai?
De la bun inceput vreau sa precizez ca nu as dori sa ma refer la problemele specifice ale Romaniei, intrucat nu cunosc in detaliu situatia tarii dv. Voi comenta, in schimb, chestiunile de natura economica si politica ce sunt comune, intr-o oarecare masura, Romaniei si Poloniei.
Acum, dupa cum stie orice economist, atat economia, cat si cetatenii au de suferit pe termen lung atunci cand ritmul de majorare a salariilor depaseste rata de crestere a productivitatii, asa ca raspunsul meu este unul categoric: acest lucru trebuie evitat. Iar cea mai buna metoda de a impulsiona productivitatea este implementarea de reforme, atat la nivel de intreprindere, cat si la nivel de tara.
Trebuie sa vedem, mai intai, unde avem de-a face cu majorari salariale excesive. Raspunsul este: evident, in sectorul public, pentru ca acolo stimulentele si interesul pentru a introduce masuri de crestere a productivitatii sunt mai slabe decat in sectorul privat. Iar solutia indispensabila este privatizarea.
Romania – o piata cu 21,5 milioane de consumatori – are putin peste 600.000 de companii. Potrivit acestui raport, Polonia – o tara cu 38,2 milioane locuitori – ar trebui sa aiba cel mult un milion. Dar nu este asa, in Polonia sunt peste trei milioane de companii. Cum se explica aceasta diferenta?
De obicei, atunci cand apar astfel de diferente intre tari in ceea ce priveste dinamica infiintarii de noi firme, trebuie sa studiem cu atentie conditiile de intrare pe piete a companiilor din cele doua state – cat de usor sau greu le este firmelor nou-infiintate sa intre pe piata. Trebuie sa comparam costurile, iar daca numarul de noi jucatori dintr-o tara este mic, cel mai probabil costurile fiscale si administrative de intrare pe piete este prea mare si, deci, restrictiv, fapt care ar trebui sa dea de gandit autoritatilor.
Polonia, Ungaria si Cehia au privatizat si capitalizat o serie mare de companii prin intermediul burselor, in timp ce Romania a mers pe mana investitorilor strategici. Care varianta vi se pare mai eficienta?
Parerea mea este ca nu putem stabili, ca regula generala, care dintre cele doua metode este mai eficienta, ci trebuie sa analizam cu atentie conditiile specifice ale fiecarei intreprinderi in parte. De exemplu, si in Polonia am avut destule privatizari de succes cu investitori strategici, cum ar fi, de exemplu, cele din sectorul bancar. Aceasta tehnica de privatizare are avantajele ei.
Lucrul cel mai important este ca privatizarile sa se faca in mod competent. Asta inseamna ca viziunea ta trebuie sa mearga dincolo de imediat, adica de pretul obtinut pentru un anumit activ si trebuie sa aiba in vedere stabilirea de acorduri prin care cumparatorul sa se angajeze ferm pentru un anume nivel al investitiilor si pentru restructurarea eficienta a companiei. Pe langa asta, procesul de privatizare prin intermediul investitorilor strategici este mai rapid. Deci, in anumite cazuri, aceasta metoda de privatizare este de preferat, desi, repet, nu este valabil in toate situatiile.
Nu inseamna ca privatizarea prin listare la bursa trebuie exclusa, ba dimpotriva. Indiferent de metoda aleasa, autoritatile trebuie sa se asigure ca intreprinderea privatizata va fi restructurata in mod eficient si trebuie sa analizeze cu grija care este cea mai buna metoda pentru atingerea acestui obiectiv: bursa sau investitorii strategici.
Cum comentati afirmatia fostului presedinte al Bancii Centrale Europene, Wim Duisenberg, potrivit careia „tentatia politicienilor de a recurge la masuri monetare care sa aduca rezolvari temporare prin sacrificarea perspectivelor economice pe termen lung este tot timpul prezenta“?
Ca fost guvernator de banca centrala, nu pot decat sa fiu de acord cu Duisenberg. Este extrem de important ca politica monetara sa fie protejata de orice presiune sau intruziune politica. De ce este atat de important? Pentru ca sistemul monetar actual, in care statul tipareste banii, iar acestia nu sunt legati de nimic substantial, cum se intampla in epoca etalonului aur, nu se poate proteja de unul singur.
Tendinta autoritatilor politice este de a se folosi de sistemul monetar pentru atingerea scopurilor proprii – si aduc aici, ca exemplu, escaladarea cheltuielilor publice in preajma perioadelor electorale. In aceste conditii, independenta bancilor centrale este un lucru extrem de practic, fara nimic ideologic, atata vreme cat se doreste stabilitate pentru sistemul monetar.
In Europa Continentala, in general, si in Europa Centrala si de Est, in particular, strategiile energetice sunt utilizate ca argument impotriva privatizarii sectorului. Credeti ca statul poate avea un rol pozitiv in procesul de alocare a resurselor?
Nu cred ca din statutul aparte al sectorului energetic – care se reduce, in esenta, la faptul ca toate palierele vietii economice si sociale ale unei tari depind de el – rezulta ca statul trebuie in mod necesar sa detina controlul asupra sa. Acest statut aparte poate fi tratat si prin alte metode: o atenta si competenta selectie a investitorilor, o buna reglementare si nu doar prezervarea actualei proprietati de stat, care politizeaza inevitabil acest sector. Parerea mea este ca, tocmai pentru ca sectorul energetic este atat de important, el ar trebui privatizat.
De exemplu, in Polonia sunt din ce in ce mai multe semnale ca sectorul energetic, care este detinut in proportie covarsitoare de stat, ar putea deveni, in curand, incapabil sa mai furnizeze cantitatile de energie solicitate de sistem, din cauza faptului ca intreprinderile din domeniu nu au efectuat suficiente investitii pentru asigurarea capacitatii optime de productie si transport.
In cartea dv. „Libertate si dezvoltare“ sustineti interventia statului impotriva monopolurilor naturale. Nu credeti ca, pe termen lung, piata ar putea rezolva mai eficient aceasta problema? Interventia statului nu creeaza cumva un oligopol artificial format din grupuri de presiune interesate de desfiintarea monopolului natural?
In opinia mea, exista din ce in ce mai putine monopoluri naturale, iar asta datorita progresului tehnologic, care face ca fostele monopoluri naturale sa fie din ce in ce mai supuse competitiei. Ma refer in special la sectoare precum energia si telecomunicatiile – industriile de retea. De asemenea, s-au produs modificari in ceea ce priveste intelegerea teoretica a mecanismelor de functionare a economiei. De aceea, as spune ca, acolo unde este posibil din punct de vedere tehnic, trebuie introdusa competitia, iar companiile trebuie privatizate. Consider, de asemenea, ca acest lucru este posibil in cele mai multe din sectoarele economiei.
In Romania s-a acreditat ideea ca singurul mod de a finanta infrastructura este deficitul bugetar. Mai exista si alte modalitati de finantare?
Nevoile de finantare a proiectelor de infrastructura nu justifica in niciun fel politicile fiscale iresponsabile. Sunt multe tari care reusesc sa mentina politici fiscale optime si, in acelasi timp, sa finanteze eficient lucrari de infrastructura. Deficitele cronice sunt extrem de daunatoare pe termen lung pentru cresterea economica, iar daca aceasta crestere este afectata, atunci si posibilitatea de a investi eficient in infrastructura va fi, indirect, afectata. Politica deficitelor bugetare inalte si justificarea ei prin nevoile de finantare a proiectelor de infrastructura demonstreaza o lipsa de viziune pe termen lung.
Autoritatile gasesc cate un pretext global – „Poluarea schimba clima“, „Tutunul ucide“ – pentru a se asigura ca cetatenii nu vor protesta la majorarea taxelor, apoi fac ceea ce stiu mai bine: pe de o parte, reduc inflatia pe seama amendarii nivelului de trai, pe de alta, directioneaza banii stransi catre clientii politici, pentru a intretine cresterea economica. Cum comentati aprecierea presedintelui ceh Vaclav Klaus: „Cu cat este mai saraca societatea, cu atat mai brutal se va comporta fata de natura, iar cu cat este mai bogata, cu atat e valabila tendinta inversa“?
In primul rand, as vrea sa spun ca avem nevoie de o dezbatere mult mai rezonabila asupra starii, perspectivelor si riscurilor cu care se confrunta in mod real mediul si clima. Sunt de acord cu domnul Klaus. Asta inseamna ca ar trebui sa ne ferim sa luam masuri fara o analiza rationala si stiintifica serioasa, doar pe baza impulsurilor emotionale. Atunci cand adoptam si incurajam proiecte arbitrare, ineficiente din punctul de vedere al calculelor cost-beneficiu, doar de dragul ideologiei si al modei, oamenii vor avea de suferit.
N-ar trebui sa permitem emotiilor si ideologiei – al carei vehicul principal sunt emotiile – sa influenteze si, la limita, sa ia locul analizei rationale. Si am sa va dau un singur exemplu: biocombustibilii. S-a spus, atat in Statele Unite, cat si in Uniunea Europeana, ca productia si consumul de biocombustibili trebuie majorate. S-a dovedit, pana la urma, ca asta duce la cresterea preturilor la alimente, fapt care ii afecteaza, in primul rand, pe oamenii saraci.
Pe langa asta, s-a mai dovedit si ca tehnologiile de producere a biocombustibililor polueaza mediul. In concluzie, decizia de majorare a productiei de biocombustibili a fost una arbitrara, deloc bazata pe o analiza rationala. Intrebarea este: vor renunta autoritatile UE la aceasta decizie? Pentru ca autoritatile trebuie sa-si fundamenteze deciziile pe analize rationale, iar daca gresesc – pentru ca, stiti, oamenii mai si gresesc – trebuie obligate sa-si corecteze erorile, cetatenii trebuie sa le ceara asta.
INTERVIURILE HotNews.ro