Science Report: Surpriză de proporții! Neanderthalienii nu ar fi verii noștri evolutivi ● Un crater bizar de pe Pluto ar fi dovada unui super-criovulcan ● Luna este mai veche decât se credea

​Surpriză de proporții! Neanderthalienii nu ar fi verii noștri evolutivi ● Un crater bizar de pe Pluto ar fi dovada unui super-criovulcan ● Luna este mai veche decât se credea

Surpriză de proporții! Neanderthalienii nu ar fi verii noștri evolutivi

În anul 1864, geologul anglo-irlandez William King propunea denumirea de Homo neanderthalensis pentru a descrie indivizii cărora le aparțineau fosilele descoperite în 1856 în situl de la Feldhofer din Germania. Fosile neanderthaliene fuseseră descoperite încă din 1829, în peștera Engis, Belgia, grație geologului belgiano-olandez Philippe-Charles Schmerling, apoi în 1848, în Gibraltar, însă, date fiind preconcepțiile vremii și nivelul incipient al studiului evoluției umane, s-a preferat ca acestea să fie trecute sub tăcere.

Apropo de concepțiile vremii, King a revenit la doar câteva luni asupra deciziei sale, susținând că a greșit și că fosilele respective nu pot face parte din genul Homo, atâta vreme cât era clar că indivizii cu pricina nu erau suficient de dezvoltați intelectual pentru a putea înțelege conceptul de „Dumnezeu”. Cererea sa nu a fost acceptată, iar denumirea a rămas până azi, deși a trecut prin multe interpretări de-a lungul timpului.

Ca un exemplu, prima interpretare cu privire la încadrarea taxonomică a neanderthalienilor, precum și poziția lor în tabloul evolutiv uman, i-a aparținut francezului Marcellin Boule (1921) care susținea că astfel de indivizi sunt prea primitivi pentru a face parte din linia evolutivă a lui Homo sapiens. La polul opus se afla ipoteza antropologului ceh Aleš Hrdlička (1927), cel care vedea în specia respectivă „etapa neanderthaliană” în ceea ce a însemnat evoluția lui Homo sapiens. De aici și tabloul faimos al evoluției prezent în școli, care face trecerea de la australopitec spre Homo sapiens.

Tributar acestei idei, paleontologul german Franz Weidenreich (1940) susținea că Homo sapiens a evoluat din neanderthalienii descoperiți în Orientul Mijlociu. O idee completată de arheologul italian Sergio Sergi (1952) care susținea că, de fapt, atât neanderthalienii, cât și H. sapiens, au evoluat din acei indivizi. Ulterior, antropologul american Clark Francis Howell (1957) spunea că, de fapt, evoluția a avut loc concomitent, atât în Orient, cât și în Europa.

În anii `70, americanul Bernard G. Campbell vorbea în premieră nu despre două specii, ci două subspecii ale aceleiași specii. Și astfel apăreau denumirile de Homo sapiens neanderthalensis și Homo sapiens sapiens.

O interpretare marginală din 1962, care aparținea unui antropolog american pe nume Charles Loring Brace, una care a fost privită ca o excentricitate, tocmai iese din nou la lumină. Brace spunea atunci că încadrările taxonomice sunt greșite. Ceea ce spunea el a rămas cunoscut ca „ipoteza unei singure specii”. Pe scurt, de-a lungul timpului, de la australopiteci și până azi, avem o singură specie, Homo sapiens, în diferite stadii evolutive.

La concluzia asta a ajuns o echipă italo-portugheză de preistoricieni după ce a analizat urmele de locuire neanderthaliană din peștera portugheză Gruta da Olivera. Deși nivelurile de locuire sunt relativ vechi și au loc în intervalul de acum 71.000 – 90.000 de ani, ele trădează un comportament modern, similar cu cel al lui Homo sapiens din Paleoliticul Superior, afirmă autorii studiului.

Faptul că, de fiecare dată, deși erau separate de milenii, comunitățile care ocupau peștera alegeau să facă focul în exact același loc, precum și folosirea peșterii după un tipar care se repetă, indică în opinia autorilor studiului un comportament complex, identic cu cel considerat modern.

De fapt, susțin cercetătorii, modul în care neanderthalienii foloseau peștera și resursele din împrejurimi nu este deloc diferit față de tiparul folosit de comunitățile de Homo sapiens care creaseră cultura solutreeană 50.000 de ani mai târziu. Iar asta denotă un tipar comportamental aproape identic.

Adăugând la acest aspect faptul că neanderthalienii și Homo sapiens au putut da naștere unor hibrizi viabili (speciile diferite nu pot face așa ceva), precum și multitudinea de date care arată superioritatea cognitivă a neanderthalienilor, specialiștii din Italia și Portugalia susțin că ipoteza celor două specii se clatină puternic. În realitate, mai degrabă decât verii noștri evolutivi, neanderthalienii ar fi frații noștri. Sau, cum spunea C. L. Brace, tot Homo sapiens, dar unii care au urmat o evoluție oarecum diferită, într-un mediu diferit.

Un crater bizar de pe Pluto ar fi dovada unui super-criovulcan

Fotografiile realizate în anul 2015 de sonda New Horizons cu suprafața planetei Pluto au arătat, printre altele, un crater uriaș, botezat Kiladze, cu diametrul de circa 44-50 de kilometri. Analizele ulterioare au arătat că nu este vorba de craterul creat de un asteroid uriaș ci, mai degrabă, urma unui fenomen extrem de rar întâlnit… un criovulcan de dimensiuni colosale.

Ce este un criovulcan? Un vulcan care, în loc de lavă, erupe apă, amoniac și metan sub formă de ghețuri. E nevoie de condiții speciale pentru ca un astfel de fenomen să se producă, iar din datele pe care le avem în prezent, criovulcani ar exista pe Triton, satelitul lui Neptun, pe Enceladus, Europa, Ganymede, ba chiar și pe Charon, satelitul lui Pluto. Însă niciodată nu fuseseră observați pe Pluto și, categoric, la o asemenea amploare.

Anomaliile au început să apară atunci când astronomii au identificat materia care înconjoară craterul… apă și amoniac sub formă de gheață. Iar asta este ceva anormal pe Pluto, căci suprafața acesteia este acoperită în mare parte de metan și azot solid.

Specialiștii nu pot oferi încă o explicație pentru existența acestui super criovulcan. Din ceea ce se știa despre planeta Pluto, aceasta ar avea un nucleu solid, iar crusta sa ar fi formată, așa cum spuneam, din metan, azot și monoxid de carbon sub formă de ghețuri (peste 98%).

Există însă o forță în interiorul lui Pluto care încălzește materia și trimite apa sub formă de gheață la suprafață. O ipoteză ar fi legată de reacțiile radioactive din interiorul planetei, însă e nevoie de mult mai multe date pentru a confirma această supoziție. Dacă ea este confirmată, atunci se poate vorbi despre existența unui ocean lichid care înconjoară nucleul solid al lui Pluto.

Interesant este că super-criovulcanul plutonian este unul relativ nou, nu mai vechi de câteva milioane de ani. În plus, el ar fi rezultatul nu al unei singure super-erupții, ci al mai multora. Iar asta arată că Pluto ar fi o planetă mult mai activă din punct de vedere geologic decât se bănuia.

Luna este mai veche decât se credea

Conform teoriilor deja consacrate, Luna s-ar fi format acum circa 4,425 miliarde de ani, ca urmare a impactului Terrei cu o proto-planetă acum dispărută, botezată Theia, care ar fi avut dimeniuni apropiate de cele ale planetei Marte. Materia aruncată atunci în spațiu a stat la bază formării satelitului natural al Terrei. Un fapt confirmat de compoziția aproape identică a celor două corpuri cerești.

Un studiu publicat azi în revista Geochemical Perspectives Letters de către o echipă germano-americană de cercetători susține însă că acest eveniment catastrofal ar fi avut loc mai devreme decât o arătau datele inițiale.

Specialiștii în cauză susțin că au identificat cristale de zirconiu printre mostrele de regolit aduse pe Terra de membrii expediției Apollo 17 din 1972, ultima misiune cu echipaj uman de pe Lună, cristale care au o vechime de 4,51 miliarde de ani.

În urma ipoteticului impact primordial dintre cele două proto-planete, lichefierea materiei ar fi dus la distrugerea cristalelor de zirconiu și la dispariția amprentei lor chimice. În consecință, cristalele de zirconiu de pe suprafața selenară trebuie să se fi format după ce suprafața acesteia ar fi început să se solidifice. Iar ceea ce au descoperit cercetătorii amintiți indică vârsta minimă a Lunii. O vârstă cu cel puțin 40 de milioane de ani mai veche decât se estimase inițial.

În plus, datele susțin nu doar că satelitul natural al Terrei s-a fomat mai devreme decât se crezuse, ci și că impactul amintit ar fi loc la scurtă vreme după formarea proto-Terrei, acum circa 4,54 de miliarde ani. De asemenea, susțin ideea că Luna s-a format la doar 110 milioane de ani după formarea sistemului nostru solar.

Dați Follow paginii noastre de Facebook, HotNews Science, pentru a putea primi direct, în timp real, cele mai noi informații și curiozități din lumea științei!

Sursa foto: profimediaimages.ro