Si vis pacem, para bellum!
Competiția Marilor Puteri, în special revizionismul Chinei și al Rusiei, complică mult situația geopolitică în Europa de est. În acest context, „dividendul păcii” sau misiunile globale de menținere a păcii, specifice ultimelor două decenii, sunt înlocuite cu politici și strategii de apărare ce iau în calcul descurajarea militară sau chiar scenarii de război. În acest context, se pune întrebarea: cât de pregătite sunt țările din Europa de est pentru auto-apărare? Articolul 3 al Tratatului Nord-Atlantic prevede că „…părțile, acționând individual sau colectiv, prin dezvoltarea propriilor mijloace și prin acordarea de sprijin reciproc în mod continuu și eficace, își vor menține și vor dezvolta capacitatea individuală și pe cea colectivă de a rezista unui atac armat.”
Căderea Zidului Berlinului a permis extinderea NATO către est și integrarea a 10 țări europene, în 1999 și 2004. Extinderea a decurs relativ fără probleme, cu opoziția verbală sporadică a Rusiei. Însă Consiliul NATO-Rusia a fost un forum ce a asigurat o negociere diplomatică a acestor valuri de extindere. Prin războiul din Georgia (2008), Vladimir Putin a dat un semnal că nu acceptă o nouă extindere iar, prin intervenția în Donbas și Crimea, a trecut la ofensivă.
Ocuparea Crimeei (2014), exercițiile militare din Vestul Rusiei (Zapad), acțiunile ofensive ale Rusiei în regiunea Mării Negre sau operațiunile informaționale (hibride) au acționat ca un duș rece pentru decidenții NATO dar, mai ales, pentru țările situate în Estul Europei. Povestea cu „dividendul păcii” pentru că „ne apără NATO”, nu-i așa, a luat sfârșit. Încet, dar sigur, NATO a constituit o forță de reacție rapidă, au fost mărite bugetele apărării, s-au desfășurat exerciții militare de nivel strategic iar, recent, s-a decis re-poziționarea unor comandamente și re-locarea de trupe în Est.
Totodată au apărut în gândirea strategică abordări critice asupra politicilor de apărare ale NATO. Astfel, profesorul Thomas-Durrell Young a lansat conceptul de “apărare onestă”. Tezele principale ale cărții Anatomia instituțiilor de apărare din țările europene post-comuniste. Mirajul modernizării militare le-am prezentat în articolul de mai sus. In principiu, profesorul Young se întreabă: 1) cum stăm cu capabilitățile de apărare în țările est-europene? 2) care au fost principalele obstacole ale reformei apărării? 3) care ar fi cea mai potrivită și eficientă metodă pentru reforma apărării? 4) cât de bine a performat NATO în asistența candidaților? 5) ce fel de concepte, metode și politici trebuie schimbate atât în rândul vechilor membri NATO cât și a noilor membri?
Profesorul Thomas-Durrell Young este franc: oricare ar fi fost motivul de extindere a NATO (decizia politică, nevoia de a proteja sentimentele Rusiei sau contribuția candidaților la ”coalițiile de voință”) este momentul să scăpăm de false complimente și să admitem că avem un context radical schimbat, în special după agresiunea Rusiei asupra Ucrainei. Alocarea a 2% din PIB pentru apărare nu este o politică de apărare, spune Young.
Am încercat să explic comportamentul României în câteva articole de opinie, dincolo de diplomația militară. Astfel, în articolul Am-un-leu-si-vreu-sa-l-beu arătam că angajamentul României de la admiterea în NATO de a aloca 2,38% din PIB pentru apărare nu a fost respectat niciodată dar se încercă alocarea a 2% din PIB, după 2015. Totuși, încercarea este de lăudat, pentru că doar 6 țări din NATO au realizat acest lucru. Însă, așa cum spunea profesorul Young, alocarea a 2% nu este o politică de apărare.
Dacă ne uităm la structura cheltuielilor vedem că, în anul 2012, peste 80% din cheltuieli mergeau la salarii și pensii iar, după 2016, s-au alocat mai mulți bani pentru achiziții de armament. Remarcam că, la rubrica „Altele”, sunt cuprinse toate cheltuielile operative și de mentenanță, adică cele ce fac ca armata să funcționeze zilnic, iar ele sunt plafonate la 10% din totalul cheltuielilor de apărare. O bună practică spune că bugetul unei țări ar trebui să fie echilibrat, cu proporții egale de câte 30-30-30 între cheltuielile de personal, înzestrare și cele operaționale.
Recent a fost conștientizată problema mobilității militarilor în zona euro-atlantică, identificându-se cauze legate de legislație, de infrastructură sau de incompatibilitate între diversele tipuri de armamente. Cum pot fi deplasate trupele aliate și armamentul în cazul unui atac prin surprindere (articolul 5) ?
În graficul de mai jos am încercat să descopăr care a fost investiția în infrastructurile de apărare a țărilor de pe flancul estic al NATO între 2012 și 2019. Se poate vedea că Estonia și Letonia sunt țările ce au investit cel mai mult în infrastructura militară iar Polonia a avut o abordare constantă, alocând în medie anuală 5% din PIB. În schimb, România și Bulgaria au avut cele mai mici investiții ( 1% în medie). Explicația ar putea fi legată de „moștenirea istorică”: dacă în 1990 România și Bulgaria au avut personal și infrastructura excedentare, Țările Baltice au trebuit să investească în facilități militare noi și personal. România și-a îndreptat în ultimul an atenția și spre infrastructura militară, alocând circa 4,6% din PIB pentru infrastructură, în special în baza de la Kogălniceanu. Aceste investiții sunt utile nu doar pentru forțele rotaţionale cât și pentru o eventuală re-discolcare a trupelor americane spre Est.
INTERVIURILE HotNews.ro