Opinie. Stabilitatea care riscă să genereze instabilitate

Motivul principal invocat public acum aproape 3 ani pentru formarea coaliției politice guvernamentale actuale a fost nevoia de stabilitate a României în contextul ruperii coaliției anterioare și necesității de reforme ample.

Mesajul a fost reluat regulat ulterior, inclusiv în cadrul recentei campanii electorale, războiul din Ucraina fiind adăugat și el (pe bună dreptate) la factorii ce reclamă un maxim de unitate internă la noi.

Spre deosebire de situația inițială, când venise în contradicție cu angajamentele politice ale principalelor partide din campania electorală anterioară, în prezent, coaliția pare puternic validată și de votul românilor la alegerile europarlamentare și locale de acum 2 săptămâni.

Rezultatele alegerilor de anul acesta de până acum riscă, însă, să fie înșelătoare atât pe partea de cauze, cât și în privința păcii sociale și curenților structurali din România de termen destul de scurt, inclusiv între membrii coaliției – dacă nu se modifică unele abordări macro.

În acest sens, este important de înțeles că:

1. De peste 20 de ani, partidele politice din România nu mai sunt obișnuite să guverneze în coaliții cu o majoritate largă, în care să adapteze rezonabil alocarea resurselor la majorități mai mari.

Astfel, în afara scurtei faze USL (de sub 2 ani și cu un control al puterii totale semnificativ mai redus), de obicei, PSD sau PNL (sau PDL până la momentul fuziunii cu PNL) se aliau cu unul sau două partide mai mici pentru a ajunge la puțin peste 50% în Parlament și în majoritatea consiliilor locale și județene.

Aceasta însemna că puțin peste 50% din parlamentarii, consilierii locali și consilierii județeni ai României asigurau controlul asupra alocării/folosirii a aproximativ 85-90% din resursele publice totale (restul depinzând de majorități alternative în unele localități sau județe).

Pentru că fiecare partid din România are – în diverse ponderi – pe lângă segmente de bună calitate, și segmente ce abordează resursele statului în stil fanariot, porțiunile din resursele statului care erau rispite sau furate se traduceau printr-o medie procentuală relativ stabilă pe cap de „fanariot”.

Nu era ceva care să sară în ochi ca atare, dar, din punct de vedere logic, din momentul în care s-a creat o coaliție în Parlament și în foarte multe consilii locale și județene cu un procent semnificativ mai mare decât 50%, România intra într-un risc structural să fie afectată pe partea de resurse irosite dacă:

• nu reducea ponderea segmentelor de tip fanariot din partide;
• nu reducea media de resurse risipite pe cap de „fanariot”; sau
• nu beneficia de o guvernare atât de bună încât să crească economia României suficient pentru ca păstrarea mediei pe cap de „fanariot” să dea un rezultat final agregat similar ca procent din resursele publice totale cu procentul inițial.

Toate alternativele de mai sus – care ar fi permis contracararea riscului structural de mai sus – erau, clar, fezabile, dar, din păcate, nu s-au întâmplat până acum în vreun grad care să facă diferența.

Practic, pentru că segmentele de tip fanariot din partide au încercat în continuare să asigure angajarea, promovarea și recompensarea cu contracte a propriei clientele de partid sau de prieteni – și acestea erau, cumulat, mult mai multe decât de obicei – rezultatul agregat a fost o creștere semnificativă a resurselor publice risipite atât ca valoare absolută, cât și ca procent.

Slăbirea masivă a influenței politice de tip opoziție asupra multor autorități de control a facilitat suplimentar risipirea de resurse la nivelul segmentelor care trebuiau, de fapt, ținute în frâu.

Eliminarea UDMR din coaliție acum un an (în contextul legat de Viktor Orban și pentru contracararea parțială a AUR) a eliberat o serie de posturi și resurse pentru segmentele celorlalte două partide, dar partidele rămase continuau să fie prea mari împreună pentru vreo inversare sau plafonare a tendințelor deja în plină implementare la acel moment în lipsa unor măsuri ferme de la vârf.

2. O altă problemă structurală importantă a coaliției a fost aceea că a trebuit să se gândească simultan și la electoratul de stânga și la cel de dreapta, într-un context în care niciunul din partidele mari nu putea să fie sigur cât va dura parteneriatul cu celălalt partid

Pentru că gândirea respectivă tinde la noi să fie preponderent politică, nu una de interes general pe termen mai lung, rezultatul a fost acela că, de fapt, nu s-a mers pe reforme, ci, în principal, pe menajarea electoratului pe spectru larg.

Mai toate inițiativele de reforme mari demarate (și la majoritatea chiar s-a lucrat tehnic intens într-o primă fază) – reforma administrației publice, reforma pensiilor, reorganizarea administrativ-teritorială, legile educației, legile justiției etc – fie nu au mai fost finalizate, fie au fost deraiate pe final pe mai toate punctele esențiale din punct de vedere economic sau al valorilor promovate.

Astfel, pe ansamblu, cheltuielile statului nu au fost reformate, ci au crescut mult, birocrația nu a scăzut, tracasarea administrativă nu s-a redus, numărul de posturi bugetate ocupate nu s-a redus, ci a crescut cu zeci de mii de poziții[i], marea majoritate a anomaliilor din zona de impozitare au rămas neatinse, inclusiv evaziunea de TVA enormă de aproximativ 2% din PIB (cu aproximativ 5 miliarde de euro anual peste nivelul, ajustat cu populația, al Poloniei) etc.

Practic, am experimentat un fel de campanie electorală aproape continuă în care nivelul de viață a crescut pentru segmente largi, dar, în bună parte, nu pe bani pe care să-i fi produs noi în termeni reali, rostogolindu-se un „bolovan” din ce în ce mai mare în timp.

Rotația de premieri între PNL și PSD nu a ajutat nici ea deloc în această privință, ceasul electoral fiind, practic, repornit la fiecare 1,5 ani.

Creșterea unor impozite și eliminarea unor scutiri anul trecut – fără să se mai aștepte până după alegeri – au fost doar simptomul măririi „bolovanului” și o reflectare a începutului de panică bugetară.

Măsurile respective (cu un efect agregat estimat de aproximativ 1.5% din PIB) au afectat o parte a electoratului de dreapta, dar nu suficient pentru a contracara faptul că procente mari de segmente ale societății/votanți au beneficiat de pe urma „campaniei electorale” continue din ultimii ani și nu au plătit încă pentru ea.

Faptul că mărirea „bolovanului” nu a afectat încă relevant buzunarele nu înseamnă că acesta nu apasă deja România. În pofida celor 1.5% din PIB anticipate în plus la buget și a fondurilor europene suplimentare, estimarea deficitului bugetar pentru anul acesta este de 6.9% din PIB (cam 21% din buget), adică și mai mare decât anul trecut, inclusiv procentual. România s-a împrumutat în ultimii ani pe piețele externe mai mult decât China, datoria publică ajungând la aproximativ 170 de miliarde de euro, serviciul datoriei crește rapid, inflația rămâne dublă față de cea din zona euro etc.

Astfel, PIB-ul României a crescut, dar din ce în ce mai mult „pe datorie”. De exemplu, creșterea economiei românești în 2025 este estimată de UE la 3.1% din PIB, dar datoria publică este estimată să crească și ea cu 3% din PIB în cifre absolute (de la 50.9% la 53.9% din noul PIB) – enorm pentru un singur an.[ii]

3. Numărul în creștere de proiecte locale finanțate cu fonduri europene (în contextul diverselor instrumente UE) sau cu fonduri din diversele scheme de finanțare de stat din ultimii ani, precum și creșterea agregată a resurselor publice risipite au generat – în pasul doi – o dependență mult mai mare a numeroase localități și județe de completări bugetare „de la centru” – cu o expunere corelativă la presiune pentru înrolarea într-unul din partidele principale din coaliție.

Oricine este familiarizat cât de cât cu administrația locală din România știe că numeroase unități administrativ teritoriale din România nu reușesc să-și acopere cheltuielile anuale obișnuite din venituri proprii.

Diferența vine din alocări/forme de sprijin de la nivel național sau județean. În special pentru investiții, componente importante de completare depind la propriu de bunele relații cu decidentul „de la centru”.

Cât timp PSD și PNL erau în opoziție unul față de altul, influența fiecăruia era suficient de mare pentru a preveni bulversări semnificative în teritoriu. Algoritmii de alocare folosiți profitau indirect și altor partide de opoziție mai mici. De data aceasta, însă, cele două partide principale s-au aflat în coaliție.

Pe acest fond, a intervenit un factor suplimentar important – inflația ridicată din ultimii ani a mărit mult numărul de localități și județe cu necesar de co-finanțare „de la centru” pentru investiții, inflația respectivă generând diferențe artificiale și neplanificate între fondurile prognozate inițial pentru proiecte și necesarul în realitate 1-2 ani mai târziu.

Practic, dacă nu reușeau să facă rost de resursele suplimentare necesare „buclării” financiare a proiectelor respective, mulți primari riscau nu doar ratarea unor investiții importante pentru comunitățile lor, ci și tracasarea juridică timp de ani de zile.

Numeroși primari și segmente de consilieri din alte zone politice (și chiar din coaliție, dar din județele unde nu se înțelegeau cu șeful de filială) au trebuit, astfel, să „treacă”, măcar în fapt, la unul dintre partidele din coaliție dacă doreau să-și finalizeze proiectele în continuare sau să acopere cheltuielile crescute sau să nu fie singurii presați de autorități de control etc.

Într-un astfel de context, partidele din opoziție, precum USR/Forța Dreptei și AUR, nu aveau cum să nu ajungă și mai slăbite la nivel de infrastructură de partid locală, mai puțin în zona relativ puținelor localități cu resurse proprii solide.

PSD a fost cel mai câștigat din toată aceasta dinamică, profitând și de erorile politice ale PNL, dar și PNL a reușit să atragă primari și majorități noi în destule zone, chiar dacă a pierdut mai multe fiefuri tradiționale.

4. Dincolo de obstrucționismul mai larg din partea coaliției, strategiile slabe ale partidelor de opoziție au contat și ele destul de mult

Pe fondul cunoașterii situației financiare în deteriorare a României și a exceselor de risipă din destule zone, sunt multiple aspecte care sugerează că a existat o teamă reală a partidelor din coaliție de un rezultat slab la europarlamentare și locale și o încercare de contracarare a acestui aspect inclusiv prin unele tactici nedemocratice în campania electorală și la alegerile respective propriu-zise.

Dar dincolo de aspectele de obstrucționism din partea coaliției, partidele din opoziție au avut prestații, strategii și campanii slabe.

Despre problemele și greșelile partidelor respective, s-a comentat deja mult în mass-media.

În cazul USR/FD, aș adăuga, doar, că trebuie avute în vedere și limitele induse bazinelor electorale de neclarificarea doctrinei politice actuale (cu implicații potențiale pe zona necesarului de partide noi). De asemenea, ascensiunea în partid a unora dintre primarii confirmați recent la vot este absolut naturală raportat la nevoia de împrospătare la nivel de lideri, dar nu va fi suficientă pentru că rezultatele bune în unele localități nu pot să fie translatate ca atare în potențial la nivel național.

Faptul că o parte din voturile acordate la europarlamentare și locale către unii independenți sau unele partide care nu au intrat în Parlament se vor duce către USR/FD la următoarele tururi de alegeri de anul acesta riscă să inducă percepții eronate asupra motivelor și tendințelor mai largi și nu va schimba lucrurile cu adevărat importante dacă nu se modifică strategia, inclusiv prin deschiderea și către „locomotive” cu totul noi.

Cu privire la AUR, aș menționa doar că scorul acestuia la europarlamentare și locale are legătură și cu încercările sale de a deveni frecventabil politic și asta fără bulversări interne majore (a se vedea, de exemplu, delimitarea de Diana Iovanovici-Șoșoacă, cu poziționarea acesteia și mai la dreapta spectrului politic, abordarea unor subiecte geopolitice, intrarea în zona conservatoare din Parlamentul European, episodul anecdotic cu detectorul de minciuni etc). În orice caz, scorul respectiv descurajează o candidatură din cadrul PSD la prezidențiale. Discuțiile dintre PNL și PSD despre amânarea alegerilor și candidaturi separate sunt importante și ele în acest context.

Având în vedere (a) mobilizarea tradițional mai redusă a primarilor și consilierilor locali la tururi de alegeri electorale care nu îi vizează direct, (b) motivele de tip „șantaj” financiar-politic pentru care o parte dintre ei au „aderat” în ultimul an la partidele coaliției actuale și (c) reorientarea naturală a unei părți din voturile acordate la alegerile locale și europarlamentare unor partide sau candidați care nu au depășit pragul sau nu mai candidează în toamnă, este probabil ca scorul ambelor partide de opoziție menționate mai sus să fie mai mare cu câteva procente bune la alegerile parlamentare din toamnă decât a fost cazul la cele de acum 2 săptămâni.

Multiplicarea variantelor de coaliții politice pentru anul viitor va depinde, însă, mai degrabă de poziționări și strategii ale altor forțe politice, inclusiv viitorul Președinte.

5. După alegerile din toamnă/eventual iarnă, vor urma singurii 4 ani fără alegeri electorale din următorii 16 ani (dacă nu o să fie alegeri anticipate la un moment dat).

Vor fi, de asemenea, singurii ani corespunzând unui ciclu electoral complet în care mai este probabil să beneficiem de fonduri nete europene nerambursabile sau cu dobândă mică foarte mari și în care să nu înceapă agravarea unor probleme structurale (precum începutul ieșirii la pensie a „decrețeilor” sau presiunile europene pentru o salarizare minimă și o fiscalitate care să reducă din avantajele competitive ale României).

Vor fi, probabil, și singurii ani pe termen mediu în care politicile unor țări din vecinătate, precum Ungaria sau Turcia, să mai ajute, indirect, la atractivitatea României pentru investiții.

În concluzie:

(a) Coaliția actuală a intrat cu prima șansă în alegerile locale din motive logice politic, dar care nu reflectă, din păcate, decât marginal, o performanță reală de guvernare, ci mai mult o lipsă de reforme și o campanie electorală aproape continuă foarte costisitoare.

(b) Partidele din opoziția actuală nu au arătat, pentru moment, că ar fi pregătite să asigure, în diverse formule de coaliții, o alternativă mai eficientă, dar scorul politic mare al coaliției actuale riscă să fie interpretat eronat de aceasta și să perpetueze în primă fază abordări – parțial, de stimulare excesivă a electoratului pe spectru larg și – parțial, de gestionare a resurselor statului în still fanariot – la un nivel agregat prea ridicat pentru ce mai poate suporta România și care să ne și facă să pierdem timp prețios.

(c) Ca și la oameni, recăpătarea „sănătății” unei țări implică, de obicei, un ansamblu de măsuri, nu doar una. Tind să fiu subiectiv pe acest aspect, dar cred că sectorul privat nu va putea prelua anul viitor, în plus de cei 1.5% din PIB impuși deja anul trecut, decât o parte redusă din excesul înregistrat în ultimii ani – riscul, altfel, fiind acela de afectare a economiei în pasul doi într-un mod cu implicații mult mai mari pe partea de venituri bugetare.

Un TVA mărit, o inflație mai mare și timp de mai mulți ani decât se anunță acum, o creștere a îndatorării încă câțiva ani (folosită cu cap), o recalibrare administrativă și o reducere semnificativă a risipei – vor trebui să facă parte din mix.

(d) PNL riscă mult mai mult decât PSD în următoarea perioadă pentru că strategia de până acum nu mai este sustenabilă încă 4 ani și scorul de la alegerile recente a ținut într-un grad foarte important de percepția că – deși a contribuit la mărirea „bolovanului” actual – își dorește politic și poate livra un echilibru decent pentru electoratul de dreapta în anii de reîmpărțire a notei de plată a societății care vin peste România. Riscul respectiv mărește mult și miza unui candidat propriu la președinție, probabilitatea unor alegeri anticipate crescând în noul context.

Noul Președinte și configurația finală a Parlamentului vor fi și mai importante decât de obicei și pentru că persistența inflației va fragiliza în continuare loialitatea filialelor partidelor din teritoriu, multe urmând să rămână expuse necesității sprijinirii financiare a unităților administrativ teritoriale „de la centru”. Citeste restul articolului pe Contributors.ro

Lucian Bondoc. Absolvent al cursurilor Facultății de Drept, U.B (1998), Colegiului Juridic Franco Român de Studii Europene(1998), ciclului internațional lung al Ecole Nationale d’Administration (2000) și masterului în afaceri europene organizat de ENA și universități partenere (2000). A lucrat un an în cadrul administrației publice în perioada 2000-2001. Ulterior a activat ca avocat (din 2008 – ca partener). În afara domeniului juridic, este interesat, în principal, de bună guvernanță, studii comportamentale și viitorologie.