Într-o zi, dl Sîrbu a realizat că face "cel mai plictisitor lucru din lume" și a plecat să-și îndeplinească "visele mărețe". Lecția învățătorului de țară care a schimbat lumea copiilor cu o poveste: "De fapt, eu nu lucrez aici, ci în viitor"

​La vârsta de 40 de ani, Leonard Sîrbu a decis să renunțe la „cel mai plictisitor job din lume” – le vorbea despre protecția muncii unor oameni care nu îl ascultau – și să ajungă la catedră într-o comunitate saracă, unde copiii nu știau ce înseamnă să ai același învățător doi ani la rând. La școala din Nămoloasa, județul Galați, a găsit „cel mai frumos job din lume” – să le predea copiilor prin povești, dar și să îi ajute să găsească singuri soluții la probleme.

Mai întâi, a mers din sat în sat prin județul Galați pentru a vedea unde ar putea fi nevoie de el. Din școală în școală a ajuns la cea din Nămoloasa. Un sat dintr-o comună cu același nume, de circa 2000 de locuitori, unde, spune el, a găsit un colectiv „excepțional” și un director de nota zece. Aici, a preluat clasa a doua, unde învățau 15 copii.

„Am vrut să le ofer stabilitate. A fost primul lucru pe care l-am promis – că îi duc în clasa a patra orice s-ar întâmpla”, a spus el, în interviul acordat HotNews.ro.

„Cu ajutorul poveștilor, îi faci să iubească tot ce le predai”

Cum de a ales să fie învățător și nu profesor de gimnaziu?

„Eu am terminat Facultatea de Ecologie. Puteam alege să predau biologie. Problema este că mie îmi plac poveștile foarte mult. Iar cu ajutorul poveștilor, îi faci să iubească tot ce predai. Cu cei mai mari probabil nu este așa ușor. Cu cei mici vine natural, folosești povești pentru o competență pe care vrei să o atingi, iar ei înghit gălușca, ca să zic așa, cu totul. Și povestea, și ceea ce urmărești tu.

Așa pot să îmi fac treaba mult mai bine și frumos. Le place și lor și mie. Eu personal mă distrez la școală, îmi face plăcere să fac acest job. Ies din șablon și e altă atmosferă la noi în clasă.”

Înainte de a urma cursurile Teach for Romania, Sîrb avea un job în care vorbea și nimeni nu îl asculta. „Făceam cel mai plictisitor lucru din lume – protecția muncii și stingerea incendiilor. Eram ăla care vorbea și nu îl asculta nimeni și la sfârșit dădea o fișă la semnat. Sufeream din cauza asta, că nu eram ascultat niciodată, mai ales că munceam la ce făceam. Lucram la o firmă de consultanță și mă duceam la mai multe firme, le arătam filmulețe cum este la cutremur, ce trebuie să facă, cum trebuie să tratăm o rană, probabil știți.”

De câte ori se ducea într-o firmă, patronul spunea „hai bine bine repede”, și rar era lăsat să își țină prezentarea.

„Eu nu lucrez aici, de fapt lucrez în viitor”

Dar ideea de a preda nu a venit de aici, ci de la pasiunea pentru povești.

„Îmi place să scriu povestiri, mai și public pe ici-colo, dar îmi plac poveștile și îmi place să fiu ascultat livrând lumi imaginare – fantasy, science fiction, din alea cu capul în nori care răspund la întrebări pe care nu le pune nimeni. De aici mi-a venit ideea de a preda.

Atunci când lucrez cu copii mici – de fapt nu lucrez aici, ci în viitor. Ce fac eu acum pentru ei va conta peste 20 de ani, când își vor căuta o carieră. Asta chiar e mișto, să lucrezi în viitor, e de domeniul științifico-fantasticului. La (învățământul) primar se formează niște baze pe care le vei avea întreaga viața. 2+2 mereu va face 4, „într-o” mereu se va scrie cu cratimă.”

Prima oră la catedră – „ Mi-am pus capul în mâini și am zis ce fac eu acolo?”

Când l-am întrebat cum a fost prima oră în fața clasei, Sîrbu a început să râdă și m-a întrebat: „Sigur vreți să știți asta?”

„În primul rând, nu mai predasem niciodată și m-am dus acolo cu toate ideile și visele mele mărețe de a schimba lumea. Am ajuns acolo, copiii erau cu părinții, s-au așezat în bănci, se uitau la mine, eu mă uitam la ei. Eu așteptam să vorbească, ei mă așteptau pe mine să vorbesc. Până la urmă am zis eu trebuie să vorbesc, dar de la trac, emoții mi-au fugit toate gândurile. Că eu acasă îmi făcusem un plan. Mă intimidau copiii pentru că stăteau așa și se uitau în sus la mine – eu am cam 1,80m – și mă gândeam că ei se uită la mine ca la o persoană matură, normal, care trebuie să le livreze ceva. Și m-am pierdut complet.”

A vorbit până la urmă cu părinții, dar apoi a rămas singur cu copiii. „Bănuiesc că eu eram intrusul acolo. Ei erau o comunitate unită, ei au trecut prin mai mulți ani, de la grădiniță, eu eram încă un intrus de care să scape. Drept pentru care am primit un tratament în care efectiv au vrut să mă facă să plec de acolo.”

În timp ce se străduia să facă jocuri de cunoaștere, unul dintre ei se tăvălea pe jos. „Și nu știam ce să fac. Învățasem să nu țipăm la copii. Tactica pe care o aplicam era să vorbesc încet, ca dacă eu vorbesc încet ei fac liniște să te audă. Dar eu vorbeam încet, deci nu îi deranjam pe ei.”

„Cand au plecat m-am pus la catedra, mi-am pus capul în mâini și am zis ce fac eu acolo? O sa le distrug viitorul. Eram complet demoralizat.”

Din zi în zi, însă, a devenit din ce în ce mai bine. „Dacă aș fi făcut prostia să renunț, renunțam la cel mai frumos job pe care l-am avut vreodată.”

Secretul? Tratează copiii ca pe niște adulți / „Dați-mi cărți să citesc și promit că voi fi cuminte”

Cum a făcut trecerea de la acea primă zi catastrofală la a fi ascultat de elevi?

„Secretul pe care l-am învățat este să îi tratezi ca pe niște adulți. Copiii vor să crească. Să fie și el luat în seamă și cuvintele lui să însemne ceva. În momentul în care i-am tratat ca pe niște oameni mari – deci nu eu dictez și tu asculți, ci hai să discutăm – nu am avut probleme”, spune el.

Sîrbu îmi dă și un exemplu. Un copil „neastâmpărat” căruia i-a cerut să găsească el o soluție la comportamentul lui – primul lucru pe care acesta l-a sugerat: „Păi, bateți-mă, că așa mă bate și mama”. Când aceasta a fost refuzată, a doua soluția a fost „puneți-mă să stau la colț”.

„Nu, hai să găsim ceva care nu implică pedepse. Și atunci mi-a zis: „dvs. îmi dați cărți și eu promit că stau cuminte”. Și de atunci îi dau cărți, el le ia acasă și le citește și nu mai am probleme cu el.”

Un alt exemplu care l-a impresionat foarte mult pe Sîrbu: un băiat care s-a încăierat cu un coleg și care, atunci când amândoi au fost puși să se uite timp de cinci minute unul la celălalt, întrebat ce vede în fața lui, a răspuns: „Păi m-am uitat în ochii lui și m-am văzut pe mine. Suntem la fel”.

„M-a zăpăcit, a fost memorabil”. De atunci de câte ori are o astfel de situație aplică această metodă.”

„Ar trebui ca fiecare profesor să meargă măcar o dată acasă la elevi”

Într-o comunitate cum este ea din Nămoloasa, fiecare profesor ar trebui să meargă măcar o dată acasă la elevi. Mergând acasă la copii, Sîrbu a aflat de exemplu, că unul dintre ei nu avea curent electric. Sau a descoperit că băiatul care fura mereu mâncarea din genților colegilor făcea asta, de fapt, de foame. Pentru că provenea dintr-o familie dezorganizată, neglijat complet de părinți.

„Copilul acela fura de foame. Nu avea ce mânca. Soluția mea a fost să aduc un sendviș în plus și i-am zis: „hai că noi doi mâncăm împreună”. Bineînțeles ca asta nu a rezolvat problema lui de acasă. Dar cel puțin la școală am rezolvat problema, pentru că am fost acasă și am văzut că la el era o nevoie de bază.”

Cum a fost experiența pandemiei?

Sîrbu a făcut rost de tablete cu conexiune la internet chiar la început, și le-a distribuit celor care aveau nevoie. Însă la orele făcute online, copiii nu mai erau vioi, așa cum erau în clasă.

„Nu mai spuneau prostii – eu le-am spus că este ok să spunem și prostii. Poate Messi prima dată când a dat cu piciorul în minge a spart un geam. Greșim, nicio problemă. Eu totdeauna când scriu la tablă mai bag o prostioară. Știți cum le place să mă corecteze? Explodează clasa dacă scriu „într-o” legat. Eu i-am încurajat să mă corecteze. Asta nu puteau face în online.”

Iar când reveneau la clasă, erau nevoiți să repete tot.

Hobițel și Hobițica

Cum poți preda aritmetică sau gramatică de bază prin povești? I-am cerut lui Leonard Sîrbu exemple de povești pe care le-a folosit la clasă.

„Prima poveste pe care le-am dus-o a fost una cu un prinț și un rege, cu un lăncier, cavaleri, arcași: Prințul de smarald și regele dragon. Regele dragon avea o fată frumoasă și prințul voia să o răpească și a venit cu armata lui care era formată din: atâția infanteriști, atâția arcași. Câți erau în total? Apoi regele a venit și el cu armata. Au murit atâția, câți au rămas? Au venit ajutoare. Și așa mai departe.

A venit pauza și nu au vrut în pauză pentru că voiau să vadă cine câștigă. Ne-am luptat două ore.”

Pentru o recapitulare a materiei, învățătorul a făcut un Powerpoint cu imagini din Lord of the Rings și a inventat două personaje – Hobițel și Hobițica – pe baza cărora a făcut o serie de povestiri.

„Într-un oraș trăiau Hobițel și Hobițica. Ei se cam certau, pentru că de câte ori se întâlneau el o trăgea de păr și ea îi punea piedică. Într-o seară s-au întâlnit la un foc de tabără și au început să își pună întrebări să vadă care dintre ei e mai bun la înmulțire și împărțire”. Și uite așa au făcut exerciții de matematică.

Apoi, în oraș s-a organizat Festivalul Minciunilor. „A venit Mincinosul satului și a început să spună: într-o se scrie legat – adevărat sau fals? Triunghiul are patru laturi – adevărat sau fals? Și ce am mai pus eu acolo. Eu mi-am înregistrat vocea și ei ascultau și făceau.„

Apoi, împăratul a trimis vorbă că vrea plăcintă cu mere și suc de mere. Hobițica făcea plăcintă, Hobițel făcea sucul. Fiecare trebuia să calculeze cât îi costă kilogramele de mere, de câte au nevoie etc.

Povestea are și un primar, care a vrut să îi scrie o scrisoare iubitei lui, dar nu prea știa să scrie corect si i-a chemat pe Hobițel și Hobițica să ii corecteze scrisoarea. Si avea o multime de greșeli.

În continuare, cei doi au vrut să ducă la castel placintele și sucul de mere, dar pe drum, în pădure, au dat peste un bandit care avusese probleme cu profesoara de gramatică și acum nu mai lăsa pe nimeni să treacă dacă nu răspundea corect la diferite întrebări de gramatică.

Când în sfârșit ajung, regelui îi plac atât de mult plăcinta și sucul de mere încât îi închide în temniță, ca să îi facă mereu. Ca să scape, Hobițel și Hobițica fac un joc de cărți cu gardianul de acolo, joc ce necesită diverse calcule aritmetice.

„Ei, toate astea au fost de luni până vineri. Știți cum a fost? M-au rugat să le fac toate orele așa,” încheie el exemplele.

• „Ce aș spune oricărui învățător – să își facă orele distractive. Dacă tu te distrezi, și elevului îi va plăcea. Fă-ți orele frumoase, pentru că așa învață și copilul”, mai spune învățătorul.

Dacă ar fi să facă o schimbare în sistemul de educație, ar vrea să se ofere „mai multă libertate” la cum îți faci orele. „Profesorul să își folosească imaginația și să nu se simtă încorsetat.”

Sîrb vrea să continue să fie învățător, dacă va putea, în aceeași școală, unde ar urma să ia clasa pregătitoare anul viitor. Urmează să dea titularizare anul viitor și definitivatul. „Astea sunt sacrificii pe care le facem pe altarul școlii. Dacă trebuie, facem și asta. Important este să ajung la catedră și să fac ceea ce îmi place.”

Mai jos, un clip cu Leonard Sîrbu realizat de Teach for Romania: