Badantă la italieni în pandemie. Dacă găsești o familie mai neînțelegătoare – nu știi cum să te comporți, intri în panică. Stresul psihologic ne termină/ Când m-am întors acasă, copilul nu-mi putea spune mamă

Anul 2020 a fost primul an în care au fost angajate badante în structurile destinate îngrijirii vârstnicilor, fără ca acestea să aibă nevoie de alte tipuri de formare, ceea ce ar putea fi un prim pas pentru recunoașterea formală a abilităților dobândite la locul de muncă de îngrijitoarele românce care lucrează în sectorul domestic. „Infirmierele fac exact ce face o badantă – schimbă patul, igiena personală a bătrânilor, le dau de mâncare. Sunt disperați, vor să angajeze badante să lucreze în ture, să dea un pic de respiro personalului care deja lucrează în structuri și e foarte solicitat”, spune o îngrijitoare româncă din Torino. Potrivit estimărilor unei agenții de ocupare din Italia, aproximativ 565.000 de lucrători domestici nu au un contract de muncă. Foarte mulți dintre acești lucrători sunt femei românce.

Doi cercetători români din cadrul SNSPA și al Institutului pentru Cercetarea Calității vieții au stat de vorbă cu zeci de badante, realizând un amplu raport de cercetare. (link).

Criza Covid a limitat mobilitatea pentru badante. Unele au fost nevoite să stea la job-uri fără posibilitatea de pauze sau concediu. Altele nu au putut reveni în Italia, fiind prinse de pandemie acasă. Au existat și cazuri mai rare când, în urma decesului persoanei asistate sau încheierii contractului de muncă, unele îngrijitoarele au rămas „în stradă”, cu posibilități mai reduse de a-și găsi o slujbă nouă în contextul pandemiei. Dincolo de aceste aspecte, recenta pandemie a născut un sentiment de claustrare și izolare și mai profund în rândul badantelor italiene, afectându-le și mai mult pe plan emoțional și psihic: „Cu pandemia? Foarte greu. Deci nu vă spun. Singură, să stai închisă într-un apartament, să nu ieși, să nu… Îmi aduceau cumpărăturile la ușă, mi le lăsau cu mască, cu mănuși. Închiși, foarte greu, foarte greu. Deci mi-a fost foarte greu.” (îngrijitoare, Torino 2)

Mai afectate de măsurile de carantinare și distanțare socială au fost persoanele care lucrează „la ore”, cărora le-au fost suspendate contractele de muncă de pe o zi pe alta (sau au fost sunate sa nu mai meargă la persoane vârstnice sau curățenie dacă nu aveau contract), în contextul în care exista o teamă de îmbolnăvire, în condițiile în care ceilalți membri fie aveau locurile de muncă suspendate, fie erau acasă.

Povestea de mai jos este sugestivă atât pentru problemele acestei categorii, cât și din perspectiva rolului sindicatelor în contextul suspendării unilaterale a contractului de muncă de către angajator în contextul pandemiei de SARS-CoV-2: „Se întâmpla haosul din luna martie (anul 2020) cu lockdown si toate alea. Prietena mea lucrează de zi, la un moment dat familia i-a spus: «Te lăsăm acasă, în fără plata, pentru că stăm noi cu mama acum, având iîn vedere că toate activitățile comerciale sunt închise. După lockdown te primim înapoi». De fapt și de drept, exista în Contractul Național un articol în care era menționată suspendarea muncii: dacă stai acasă din vina angajatorului, ești plătită cu salariul întreg. Am sunat la sindicat, m-am dat prietena mea, că ea vorbește mai greu italiană, îi explic omului de la sindicat și sindicalistul zice: «Aaa, nu, că noi doar dăm informații generice». Acesta este singurul sindicat care tutelează lucrătorii. Sindicatul, din start, trebuia să îi spună angajatorului: «Băi, stai așa că avem un articol în contract».” (îngrijitoare, Torino)

Relația cu familia rămasă în România

În unele situații, sacrificiile asumate ale plecării se termină cu destrămarea familiilor și, uneori, schimbarea statutului de la „migrantă în tranzit” la „migrantă stabilă”, mai ales în cazul persoanelor care au copii autosuficienți financiar: „M-a afectat foarte mult (plecarea) pentru că eu m-am despărțit de soțul meu acu’ câțiva ani. Am plecat cu voia lor. Știu pentru ce am plecat, băiatul cel mic făcea o școală care necesita mulți bani, juca fotbal la nivel de performanță. Am plecat cu acordul familiei, ne-am despărțit pentru că al meu și-a găsit pe altcineva, a preferat amanta. Ne-am despărțit, suntem în bune relații, copiii și-au urmat cursul.” (îngrijitoare, Cagliari)

În multe cazuri, șederea badantelor în Italia coincide cu perioada de copilărie sau adolescență a copiilor acestor femei, existând nenumărate cazuri de relații mamă-copil afectate puternic de lipsa adultului, mai ales în anii 2000, în perioada în care cea mai mare parte a migrației se producea ilegal: „În 2002, când am plecat, băiatul meu avea 9 ani și l-am revăzut la 13 (râde). Când l-am văzut, m-am speriat. Era mare, înalt. L-am lăsat slăbuț.” (îngrijitoare, Veneția) „Când m-am întors acasă, copilul mic nu-mi putea spune mama, nu putea pronunța cuvântul ăsta. Îmi spunea bunica, pentru că era deprins cu ea. A fost și-un caz când și-a tăiat un picior afară și am fugit repede să-l îngrijesc și el a trecut în fugă pe lângă mine și s-a dus la mama mea, plângea la bunica. El n-avea vreo legătură cu mine, pierdusem căldura asta între mamă și fiu. Asta-i partea cea mai dureroasă a vieții mele. Mă duc tot timpul cu gențile pline, îi alint cu dulciuri și toate cele. Și ei îmi spun: «Mamă, termină!». Eu mă simt vinovată, vreau să le dau la copii ceea ce nu le-am dat la timpul lor, că n-am fost alături de ei, și asta-i cea mai mare durere a badantelor noastre.” (îngrijitoare, Como)

În cazul de mai jos, persoana din Republica Moldova și-a lăsat copilul singur de la 13 ani într-un apartament cumpărat la Chișinău, deși acest fapt era în afara legii și ar fi putut fi extrem de riscant din punct de vedere psihic și social: „Din 2004 până în 2010, băiatul mic a stat singur, avea 13 ani. Astăzi, dacă mă gândesc, aceia care lasă copii așa pot să fie judecați. Se mai ducea mama, dar nu putea stat toată săptămâna, avea casă la țară, era bătrână. Eu mulțumesc soartei, copiilor mei pân’ la pământ și lui Dumnezeu că m-o ascultat, da’ eu cred că am mers, cum se zice la noi în Moldova, pe muchia cuțitului.” (îngrijitoare, Como)

În alte cazuri, pleacă o persoană în vârstă din familie (bunică, mătușă), tocmai pentru a menține intactă integritatea familiei de acasă: „Am decis să plec eu în locul fiului ca familia să rămână întreagă, copiii să aibă mama și tata lângă ei, soțul lângă soție. Asta îmi dă puteri, eu totuși salvez familia mea.” (îngrijitoare, Bologna).

De altfel, nici după ce se încheie perioada de grijă și sprijin pentru copiii, care, în cazul badantelor, se suprapune cu cea a șederii în Italia, migrantele în tranzit nu ies neapărat din zona obligațiilor familiale de gen privind munca de îngrijire. De multe ori, perioada petrecută în Italia se încheie tocmai pentru a face loc unei munci neplătite de îngrijire în cadrul propriei familii, fie la părinții în vârstă, dar mai ales babysitter pentru nepoți: „Rămân la statutul de pensionară permanentă, mă împart între Suedia și România că am două nepoțele și vreau să mă ocup de ele. Vreau să recuperez ce am pierdut.” (fostă îngrijitoare, Lucca) „Am zis că, în momentul în care moare, mie altă bătrâna nu îmi mai trebuie, Doamne fere’, pentru că nu mai puteam de coloană și picioare. Pentru că, la mine, amândouă picioarele mi-s mâncate rotulele și nu mă pot opera, am boli cronice și pe bază de stres, că am avut viața cum am avut-o. Așa că am stat cu fata mai mică, am făcut mâncare până veneau ei de la lucru, curățenie, casnică… Nu am mai putut sa lucrez.” (fostă îngrijitoare, Calabria)

Anxietățile „migrantei în tranzit” țin de lipsa unui venit stabil odată cu întoarcerea acasă, independența sa financiară depinzând tocmai de prelungirea tot mai mare a perioadei de ședere, în contextul unui stat social slab și a pierderii unei părți a capitalului social. Totodată, acestea se confruntă cu o posibilă mobilitate socială descendentă odată cu venirea acasă și stoparea veniturilor constante anterioare, existând posibilitatea trecerii dintr-o clasă de mijloc a remitențelor într-un zonă de precariat pe termen lung: „M-au împins problemele, să-mi ajut copii. Mă uitam că nu mă descurcam să pot să-i dau mai departe la școală. Aveam casă. În același timp, nu puteam face nimic pentru copii. De la 200-300 lei, cât luam acasă, la 800 de euro mi s-a părut foarte mult, dar în același timp nu mă gândeam c-o să devin străină de țara mea. (…) Ce puteai să faci? Trebuiau să învețe copiii. Dar noi, dacă puteam în țară la noi să ai un servici normal, cine pleca departe de…? Eu, de mâine, dacă vin acasă, cine mă angajează pe mine, ce fac eu acasă?! Asta e problema noastră, nu-ți oferă nimeni nimic.” (îngrijitoare, Roma)

Nu în ultimul rând, stresul și problemele de sănătate mentală sunt amplificate de faptul că îngrijitoarele sunt departe de familie, sentimentele de vinovăție fiind cvasipermanente mai ales în cazul persoanelor care au copii: „Bineînțeles, ne stresăm pentru că suntem departe de casă, de familie, de cei dragi. Faptul că nu poți să-i vezi. Stresul este și dacă găsești o familie mai neînțelegătoare – ce să fac, cum să mă comport, intri în panică. Suntem departe de cei dragi, și asta ne termină. Stresul psihologic. Chiar dacă noi muncim ca ei să stea bine, noi știm că ei (familia de acasă) nu stau bine.” (îngrijitoare, Sardinia 2)

Pe de altă parte însă, principala motivație pentru a pleca și puterea de a continua a fost dată tocmai de faptul că copiii aveau nevoie de sprijin financiar pe care în România nu l-ar fi putut obține. Odată încheiate obligațiile de acest tip, o parte din persoanele care practică munca de îngrijire au decis să se oprească. „Cum să vă spun? Nu era nimic de comentat acolo, însă eu mă săturasem de Italia. Deja, copiii erau fiecare la casa lor, Ioana terminase, intrase și ea în serviciu, se descurca cu salariul. Și atunci am zis: «Stop! Trebuie să merg acasă». Și soțul ieșise la pensie și am spus: «Am stat destul. Destui ani am stat unul departe de altul». Și atunci am luat hotărârea să vin acasă.” (îngrijitoare, Bologna)

Cea mai întâlnită categorie este reprezentată de „badantele în tranzit”

Obiectivul acestui raport este de a populariza și produce o mai bună înțelegere a situației lucrătoarelor din sectorul îngrijirii vârstnicilor din Italia, în contextul migrației din România și Republica Moldova. Clasificarea realizată de Vianello (2016) pentru a descrie categoriile de persoane provenite din Ucraina care lucrează în sectorul îngrijirii italian este adecvată și pentru cazul României. Cea mai întâlnită categorie este reprezentată de „badantele în tranzit”, care au ca obiectiv sprijinirea familiei din România și reîntoarcerea odată ce problemele sunt rezolvate. Într-o majoritate covârșitoare, ele locuiesc permanent în aceeași casă cu vârstnicii pe care îi îngrijesc.

Particularitatea acestei categorii este legată de faptul că, deși într-o primă fază îngrijitoarele se gândesc că vor sta o perioadă scurtă, ele prelungesc șederea în Italia în lipsa unor oportunități mai bune, unele depășind chiar și 10 ani.

A doua categorie de îngrijitoare este cea care ia decizia de a se stabili în Italia definitiv, fie împreună cu familia din România, reîntregită, fie prin întemeierea unei noi familii în Italia. În general, muncesc tot în sectorul îngrijirii și curățeniei, însă nu locuiesc în aceeași gospodărie în care muncesc. Adițional față de cele două categorii identificate de Vianello, aplicabile la îngrijitoarele din Ucraina, se poate vorbi și despre o a treia categorie în cazul României: cea sezonieră sau temporară.

Aceste persoane, de obicei, înlocuiesc „badantele în tranzit” pentru o perioadă scurtă de timp în perioada concediilor sau când au de rezolvat o problemă de ordin personal în țara de origine. Adesea, fac parte din aceeași familie sau rețea personală cu persoanele înlocuite. Astfel, îngrijitoarele sezoniere sau temporare își suplimentează veniturile din astfel de activități, beneficiind inclusiv de zborurile ieftine către Italia și, în același timp, rămân alături de familie în cea mai mare parte a anului.

În ceea ce privește reglementarea relațiilor de muncă, chiar dacă există mai multe categorii de contracte de muncă care stipulează drepturile pe care ar trebui să le aibă îngrijitoarea, în practică predomină situațiile în care responsabilitățile legate de muncă sunt negociate informal. Cazurile variază, de la situația în care se lucrează fără niciun fel de contract, la cea în care contractul încheiat are prevăzute mai puține ore decât este legal, situațiile în care se încheie contractul adecvat pentru munca prestată fiind rare. La acestea se adaugă situațiile în care se cer mai multe responsabilități și mai multe ore lucrate, inclusiv în orele și zilele libere, precum și situații care pot fi încadrate în sfera abuzului, de exemplu în situația în care o îngrijitoare muncește pentru mai multe persoane vârstnice.

„Șansa” sau „norocul” au fost deseori menționate de respondente în momentul în care au fost rugate să descrie locurile de muncă pe care le-au avut. Cunoscând poveștile altor colege și situațiile cu care s-au confruntat, ajung să se considere norocoase cu vârstnicii la care au ajuns, deși, la rândul lor, se confruntă cu încălcări ale drepturilor sau situații abuzive. Așadar, condițiile de muncă sunt percepute ca ținând mai degrabă de „destinul” fiecărei persoane decât de situația legală pe care o au în calitate de îngrijitoare.

Îngrijirea vârstnicilor la domiciliu este percepută ca o opțiune bună de a câștiga financiar, în contextul în care locuirea în aceeași casă în care muncesc le scutește de cheltuieli suplimentare cu cazarea, utilitățile, masa și transportul. Cu toate acestea, riscurile de a se confrunta cu încălcări ale drepturilor și chiar exploatare sunt mult mai mari, comparativ cu locurile de muncă standard.

Deși este considerată o muncă necalificată, vorbim despre o muncă solicitantă fizic și mai ales psihic, abilitățile necesare realizării muncii fiind, în realitate, extrem de complexe. De cele mai multe ori fără experiență, îngrijitoarele se specializează direct la locul de muncă, învățând să facă „de toate” în casă în timp ce oferă servicii sociale și uneori medicale sau chiar psihologice persoanei vârstnice, care poate fi izolată la pat și/sau poate avea boli precum Alzheimer sau demență senilă.

Munca aproape în permanență, fără granițe între zi și noapte sau între zilele de muncă și cele libere, este principala problemă cu care se confruntă îngrijitoarele. Efectele sunt devastatoare, contribuind la creșterea stresului, oboseală cronică, epuizare, depresie și probleme de sănătate mentală. Cu toate acestea, consilierea psihologică este cvasiinexistentă, singurele discuții pe această temă fiind purtate cu medicul de familie (dacă sunt înscrise), care, uneori, le prescrie medicamente.

Criza generată de pandemia de SARS-CoV-2 a adus în atenția publică importanța pe care o are munca pe care o realizează aceste persoane, fiind solicitate inclusiv pentru a lucra în căminele destinate persoanelor vârstnice. De altfel, alături de munca realizată de lucrătorii sezonieri din agricultură și creșterea animalelor, munca din sectorul îngrijirii italian a fost considerată o muncă esențială, care ar trebui mai mult recunoscută, apreciată, remunerată și mai bine reglementată.

Cele 15 recomandări ale cercetătorilor români

• Regândirea sistemului de prestații sociale în bani, astfel încât să acopere într-o măsură importantă remunerația îngrijitoarelor și să existe garanția că ajung la persoana care furnizează serviciile de îngrijire a vârstnicilor. În mod ideal, statul italian ar trebui să ia de pe umerii familiei responsabilitatea îngrijirii vârstnicilor, să se implice în mod direct în relația de îngrijire. Astfel, pentru reducerea contractelor neconforme cu munca prestată și a muncii la negru, statul italian ar putea să plătească direct serviciile îngrijitoarei și, totodată, să vegheze la respectarea contractelor de către familii. De exemplu, indemnizația de însoțitor ar merge de la statul italian direct la îngrijitoare, restul contractului urmând să fie acoperit de familie.

• Este esențial să existe mai mult control din partea statului italian în privința respectării drepturilor îngrijitoarelor (reducerea, pe cât posibil, a muncii fără contract, încheierea contractelor adecvate pentru tipul de muncă prestată, respectarea numărul de ore din contract, asigurarea orelor și zilelor libere, condițiilor în care se desfășoară munca etc.).

• Crearea de oportunități reale de informare în limbile română și italiană pentru toate femeile care migrează pentru a munci în sector. De asemenea, este esențială posibilitatea de a face cursuri de pregătire plătite de stat și în afara programului de lucru pentru îngrijitoarele aflate la început de carieră. Pe lângă învățarea atribuțiilor tehnice ale meseriei, este necesară prezentarea provocărilor de natură psihologică și a modalităților de colaborare, relaționare și muncă cu persoane vârstnice și, eventual, cu persoane cu Alzheimer și demență.
• Propunem să existe o obligativitate legală de formare profesională înainte de a practica această meserie, iar persoanelor care deja sunt în sistem să le fie recunoscute formal competențele. De asemenea, recunoașterea calificărilor și formarea profesională le pot asigura intrarea în sistemul sanitar italian, având în vedere faptul că, deja, au o pregătire importantă în domeniul îngrijirii, creându-se astfel posibilitatea de mobilitate profesională.

• Consiliere psihologică permanentă pentru femeile care lucrează în sectorul îngrijirii italian.

• Consiliere juridică permanentă pentru femeile care lucrează în sectorul îngrijirii italian.

• Realizarea unui control medical și psihologic periodic persoanelor care lucrează în sectorul îngrijirii.

• Este necesară interzicerea muncii care, de facto, se desfășoară mai mult de 10 ore pe zi (cu pauze incluse). În situațiile în care persoana îngrijită are nevoie de asistență 24 de ore, este necesară acoperirea de către stat a indemnizației pentru cel puțin două îngrijitoare sau pauze mai lungi între perioadele de muncă (după modelul austriac). Este necesară includerea mai multor ore libere plătite și norme de aplicare clare pentru a evita burnout-ul și epuizarea mentală și fizică a lucrătoarei.

• Eliminarea sau descurajarea, acolo unde este posibil, a colocuirii și încurajarea muncii în ture salariale. În acest mod va dispărea exploatarea muncii „la 24 de ore” și multitudinea de drepturi care îi sunt încălcate îngrijitoarei. Un caz special în acest sens s-a produs în perioada restricțiilor de mobilitate din primăvara anului 2020, când nu exista personal suficient în sistemul sanitar (infirmiere) și au fost căutate, dar cu puțin succes, persoane care sunt îngrijitoare în sectorul domestic cu experiență și calificare pentru a îngriji în spitale (schimbarea paturilor, asigurarea igienei vârstnicilor, hrănirea acestora etc.) și a da un moment „de respiro” angajaților din sistemul sanitar.

• Este necesară introducerea unui salariu minim în sectorul îngrijirii, care să fie corelat cu coșul minim de consum din Italia.

• Eliminarea discriminării (existente în prezent) în privința neacordării șomajului și neacordării integrale a pensiei din partea statului italian persoanelor care nu mai au reședința în Italia.

• existența unor norme mai clare privind aplicarea Contractului Național pentru sectorul domestic, pentru a nu mai lăsa loc de interpretări și abuzuri, pe care le experimentează lucrătoarele din acest sector.

• Înființarea unor centre locale pentru socializare, unde se pot întâlni îngrijitoarele în timpul liber, mai ales în zonele în care numărul acestora este ridicat.

• Crearea unui manual bilingv privind drepturile și obligațiile îngrijitoarei, bunele practici, evitarea abuzurilor, contacte utile în vederea bunei desfășurări a meseriei.

• Posibilitatea oferirii de consiliere psihologică specializată, grupuri de suport pentru femeile revenite în România din fonduri publice ale statului român.

Citește aici Raportul de cercetare în variantă integrală.