FOTO Marfă de Turcia. Turist printre „afaceriștii” din autocarul Istanbul-București și cum apără vameșii bulgari granița UE, cu șurubelnița în mână

​Autocarele de linie care fac Turcia ar da faliment dacă s-ar baza pe turiști. Turiștii sunt doar niște rătăciți în această lume de comercianți și afaceriști de bazar. Mici bișnițari care cu greu reușesc să trăiască un pic peste media din România pentru că, de câteva ori pe lună, se duc în bazarul din Istanbul de unde aduc marfă ieftină pe care o vând aici la suprapreț.

„Turist, așa-i?”, mă întreabă amabil-compătimitor femeia la vreo 40 de ani, în fața punctului de trecere a frontierei deasupra căruia scrie cu litere mari, chirilice și latine, „Republica Bulgaria”.

„Da, nu înțeleg de ce durează atât”/ „Ei, stai liniștit că mai avem de așteptat. Oricum la 8 se schimbă tura, noi nu intrăm pe tura asta. Data trecută am stat până la 12 noaptea”/ „Serios?”, m-am mirat eu panicat, neștiind încă faptul că nici autocarul nostru nu urma să plece din granița turco-bulgară înainte de ora 11.

Eram în punctul de trecere a frontierei de la ora 16, într-un autocar pe ruta Istanbul-București, pentru că alesesem cea mai ieftină variantă pentru întoarcerea în România, după câteva zile petrecute în Turcia: 200 de lire turcești biletul, adică mai puțin de 100 de lei.

Numai că, așa cum se întâmplă de fiecare dată, varianta cea mai ieftină e întotdeauna și cea mai grea. Am plecat la ora 13 din Istanbul și am ajuns în București la 5 dimineața, după șapte ore petrecute în granița turco-bulgară.

Autocarele de linie care fac Turcia ar da faliment dacă s-ar baza pe turiști. Turiștii sunt doar niște rătăciți în această lume de comercianți și afaceriști de bazar. Asta ca să nu le spunem de-a dreptul bișnițari acestor oameni, care cu greu reușesc să trăiască un pic peste media din România pentru că, de câteva ori pe lună, se duc în bazarul din Istanbul de unde aduc marfă ieftină pe care o vând aici la suprapreț.

Bijuterii din aur, parfumuri, pantofi, textile, prosoape, lenjerie și așa mai departe. De fapt, ca să fim cinstiți, românii au învățat capitalismul de la turci, când după 90 au dat năvală în bazarele din Istanbul și au umplut România cu blugi, tricouri, adidași și treninguri și cine mai știe ce minunății visau românii să cumpere după căderea comunismului.

Îmi aduc aminte și acum cu satisfacție de blugii mei din copilărie „Piramide” și de adidașii „Plima”. M-au ținut o vară, dar am stârnit ceva invidii în fața blocului.

Mulți comercianți s-au ridicat după drumurile din anii 90 din Turcia, nu mai fac drumul ăsta obositor și umilitor, au acum afaceri și companii care valorează milioane de euro. Alții au rămas pe autocar și în 2021.

„Mai merge și acum treaba, dar nu ca pe vremuri”, îmi spune doamna care m-a abordat în vama bulgară, în timp ce vorbim ca să treacă mai repede timpul de așteptare. „Aveți firmă, magazin, ce faceți cu marfa?”/ „Nu, deloc”, îmi răspunde femeia, fără să-mi dea alte detalii.

În autocar, eram probabil cel mult trei-patru pasageri care nu aduceau marfă din Istanbul. Și eram totodată și singurii care nu aveau motive de emoție la controlul vamal: un bărbat la vreo 50 de ani, patriot, care transpira în continuu și bombănea că România nu mai produce nimic și a ajuns piață de desfacere pentru produsele altora;

o studentă din România de vreo 20 de ani care fusese în vacanță la o mătușă din Istanbul și care credea că vaccinul și Covid-ul au apărut pentru că „ăștia vor să mai reducă din populația în vârstă”;

o turcoaică pe care a lăsat-o mustăciosul de taică-său singură în autocar, după ce a vorbit tot drumul la telefon, iar în vama turco-bulgară și-a dat seama că trebuie să se întoarcă musai în Istanbul.

Turcul a întrebat în stânga și-n dreapta dacă merge cineva la Craiova, ca să i-o lase în grijă pe fiică-sa, nu a avut succes și până la urmă a coborât pur și simplu.

S-a iscat apoi o discuție „cum să-ți lași fata așa, amanet, în autobuz”, dar până la urmă doamna de la compania de transport a zis că o să aibă ea grijă ca fiica să ajungă la Craiova. Femeile din autocar care mai știau ceva turcă au tras-o de limbă și au aflat că turcoaica are 26 de ani, deci nu e chiar așa mică cum s-a crezut.

„Dar are față de nevinovată” s-a mirat în românește o doamnă de vreo 60, pentru ca apoi, cu Google Translate, să-i transmită turcoaicei un mesaj de încurajare: „să nu plângi, ești cu noi, aicea, avem noi grijă de tine”.

Vameșii bulgari și „amanetele” românilor

Coadă de autocare în vama dintre Turcia și Bulgaria

Au trecut greu orele de așteptare din vamă. Greu și frustrant pentru că autocarele cu număr de Bulgaria erau băgate în față, nu-mi dau seama dacă era vreo strategie la mijloc de genul „știu bulgarii, ce știu”.

„Știu pe dracu, așa fac bulgarii, dacă sunt 50 de autocare bulgărești și 50 românești le bagă pe ale lor și le lasă la urmă pe cele românești. Din punctul ăsta de vedere, românii sunt mai corecți, e în funcție de cine ajunge primul în vamă”, îmi zice doamna de lângă mine.

„Uită-te și tu la fata asta (n.r.-polițistă de frontieră) ce încruntată e. Și de abia și-a început tura, nu e obosită. Dar așa-s bulgarii, încruntați, nu ai să vezi un zâmbet la ei. Românii sunt altfel, mai fac o glumă când se urcă în autocar”.

„Și în condițiile astea, atâtea ore pierdute pe drum, mai rentează să mergeți la turci după marfă?” o întreb. „De fiecare dată zic, gata, mă opresc, după aia uit și plec din nou după marfă”, îmi mai spune doamna care nu avea nici firmă, nici magazin, dar făcea turcii de mai bine de zece ani.

Ca să mergi la toaletă în partea bulgară a graniței trebuia să plătești 50 de eurocenți. Nu au vrut să primească lirele mele turcești („lirele merg doar în Turcia”, mi-a zis cu demnitate europeană paznicul budei), noroc cu pasagerul patriot care mi-a dat o monedă europeană și i-a luat la mișto pe bulgari, în românește, „ăștia-s așa săraci, că-ți iau bani și pe pișat”.

Or fi bulgarii europeni la budă, dar se pare că nu stau prea bine cu engleza. Polițista de frontieră încruntată mi-a tot zis la un moment dat ceva în bulgărește, iar eu am întrebat-o în engleză ce să fac.

Până la urmă m-am prins că trebuie să pregătesc pașaportul pentru control. Doar pașaportul nu și certificatul de vaccinare, pentru că bulgarii se comportau ca niște oameni liberi, care nu se tem de Covid.

Spre deosebire de colegii lor turci, funcționarii bulgari nu purtau măști și-ți suflau libertatea direct în față atunci când vorbeau cu tine.

Și tot așteptând să bage autocarul la control, am aflat lucruri nasoale și despre șoferii turci. Cică aveau amante în România, „e ceva obișnuit la ei”, unii aveau și de 26-27 de ani, ceea ce e mai rău, după cum comenta o doamnă, în corul aprobator al colegelor de suferință și de Istanbul.

Toți cei care veniseră după marfă păreau că se cunosc bine între ei, își permiteau mici bârfe. Se cunoșteau și cu șoferii, cu oamenii „de la firmă”, vorbeau între ei ca niște vechi camarazi. Noi ceilalți, „turiștii”, eram invizibili.

În cele din urmă a venit și rândul nostru la control. Unul din șoferi a băgat autocarul într-un hambar și toți ceilalți au început să descarce bagajele.

Cele mai multe erau „amanete”, adică pachete trimise din Turcia către România și care se plăteau, după cum am aflat cu ocazia asta„ doar dacă ajung la destinație. Unele erau pachete mari, grele, înfășurate bine cu șapte straturi de celofan, altele erau mici și ușoare. Pe o cutie de pantofi scria, cu markerul, „Diana- Bucharest”.

După ce s-au descărcat toate bagajele, autobuzul a plecat la scanner, iar în hangar și-au făcut apariția vedetele: doi vameși bulgari, unul înalt, slab și cu părul alb, care avea în mână o șurubelniță, iar celălalt, mai în vârstă, cu un cater.

Paznicii granițelor UE au început să pășească printre bagaje, ca două păsări flamingo, atenți să nu calce pe vreun porțelan dintr-o sacoșă, înainte de vămuire. Acolo unde li se părea ceva interesant, vameșii băgau șurubelnița în pachet sau tăiau sacoșa cu caterul, în timp ce posesorul bagajului ofta de emoție.

Dacă era vreo valiză sau un rucsac îi spuneau în bulgară posesorului să o desfacă. Băgau apoi mâna, răsfoiau un pic chiloții sau tricourile omului și dacă nu găseau nimic suspect plecau la alt bagaj.

Și tot așa, în timp ce pasagerii treceau de la agonie la extaz. Și invers.

„Hai, dă-mă naibii, nu tremuram când aveam 200 de grame de aur la mine, nu o să tremur acum, când am 20”, am auzit-o pe doamnă de lângă mine, care apoi a și făcut o premoniție sumbră: „După cum se uită ăsta, să vezi că vine direct la mine”.

Și vameșul cu șurubelnița a venit la ea, i-a cerut să-și desfacă geanta, a băgat superficial mâna în ea apoi și-a văzut de treabă.

Vameșul mai în vârstă mi-a cerut și mie să-mi desfac rucsacul, doar așa, ca să nu pot scrie acum că m-a ignorat complet. I-am arătat două tricouri murdare și a plecat mai departe.

La un moment dat, pe femeia brunetă și bondoacă, cu doi băieți burtoși după ea, a apucat-o panica și a început să întrebe oamenii în stânga și-n dreapta dacă nu pot să-i ia și ei ceva marfă.

„E prea târziu femeie acum, trebuia să zici înainte, acum te vede pe cameră”, s-a rățoit la ea o alta. Nu știu dacă a văzut-o cineva pe cameră sau din alt motiv, dar vameșii chiar au luat-o deoparte pe femeia neliniștită.

„Asta sigur are ceva pe ea”, mi-a șoptit doamna fără magazin. „Păi unde le ține?” „Ei!” Se vede treabă însă că le ținea bine pentru că neliniștita s-a întors liniștită după discuția cu vameșii.

Până la urmă, nu a fost chiar totul ok, iar „amanetele” au fost problema. Erau prea multe sau prea grele sau cine știe, doar vameșii și șoferul turc pot spune cu exactitate.

„Șoferul încearcă să se înțeleagă cu ei, dar se pare că nu se înțeleg”, mi-a tradus doamna de lână mine ce anume au parlamentat turcul și cei doi vameși.

La un moment dat, turcul și bulgarii au ieșit din hangar, departe de ochii lumii. Șoferul s-a întors apoi, după vreo zece minute, cu un căruț pe care a pus mai multe pachete și apoi s-a dus din nou cu ploconul după vameși. Judecând după privirea pierdută pe care o avea la întoarcere se pare că prețul a fost totuși cam mare.

Bine că am scăpat, hai acum cu toată marfa înapoi în portbagaj și la drum. O mare parte din pachetele cărate de șoferii turci nici nu au ajuns în România. Au fost descărcate într-o magazie, în curtea unui restaurant de la vreo 20 de kilometri de Ruse, acolo unde autobuzul a făcut un popas de 20 de minute pentru toaletă și pentru o țigară.

Apoi, înainte de granița românească, unul din șoferi a trecut printre pasageri pentru o chetă. „Cât să dăm? Un milion e suficient, nu?” a întrebat doamna care vorbise cu turcoaica prin intermediul Google Translate. „Da, da, e suficient”, au confirmat femeile de lângă ea.

„Dar pentru ce sunt banii ăștia? Tre să dau și eu?” am întrebat-o, deși văzusem că șoferul turc mă ignorase la chetă. „Dacă nu ai marfă, nu trebuie să dai. E pentru vamă”, mi-a explicat femeia.

Lucrurile au mers ușor în vama românească. Un polițist de frontieră a urcat, ne-a luat pașapoartele, și-a coborât cu ele. A coborât și șoferul care s-a pierdut în noapte pentru câteva minute. S-a întors cu un vameș, a deschis portbagajul, funcționarul s-a uitat un pic printre bagaje, după care l-a închis la loc și gata, asta a fost tot.

În mai puțin de o oră eram deja în gloriosul București. Unii au coborât aici, ceilalți care mergeau la Pitești sau la Craiova au rămas în autocar. Mai aveau niște ore bune de mers până să ajungă acasă, cu marfa în siguranță.

O marfă pentru care au tras din greu și de data asta.