Terorismul islamic în Europa. Lupii singuratici, foarte greu de oprit

​Senzația pe care o dau reacțiile la ultimele atacuri din Europa este că ne aflăm, brusc, în fața unui asediu. S-a indus chiar ideea unui conflict între civilizații. Brutalitatea atacurilor este, într-adevăr, șocantă pentru un spațiu ca cel european, nu neapărat din cauza violenței ci din cauza faptului că respectiva violență are la bază o ideologie străină de valorile europene. Totuși, nu se poate pune problema unui fenomen nou sau a unuia de masă.

Cancelarul austriac, Sebastian Kurz, le-a cerut recent liderilor europeni să facă front comun împotriva “Islamului politic”, evocând un apel similar al președintelui francez Emmanuel Macron. Ambii lideri au reacționat la atacuri teroriste care le-au șocat națiunile.

În Franța, un extremist musulman a decapitat un profesor la Paris, pe 16 octombrie, iar un altul a ucis 3 persoane la Nisa, după mai puțin de două săptămâni. În Austria, un terorist cu dublă cetățenie, austriacă și nord-macedoneană, a împușcat mortal 4 persoane; alte 23 au fost rănite în atac, cel mai sângeros din ultimele decenii.

Senzația pe care o dau reacțiile la aceste atacuri este că Europa se află, brusc, în fața unui asalt asupra modelului civilizațional pe care îl propune, că este cumva sub asediu; s-a indus chiar ideea unui conflict între civilizații. Brutalitatea atacurilor este, într-adevăr, șocantă pentru un spațiu ca cel european, nu neapărat din cauza violenței ci din cauza faptului că respectiva violență are la bază o ideologie străină de valorile europene. Totuși, nu se poate pune problema unui fenomen nou sau a unuia de masă.

Europenii se confruntă de zeci de ani cu pericolul terorismului islamist; ceea ce a fost cu adevărat surprinzător în ultimele săptămâni este că par să fi uitat atât de repede acest lucru.

O amenințare care nu a dispărut vreodată

Înfrângerea Statului Islamic în Irak și Siria a dat impresia că pericolul islamist a fost îndepărtat, cel puțin pentru o vreme. Hăituită, cu liderul ucis în urma unei operațiuni americane, gruparea nu a mai putut să organizeze ofensive în regiunea fostului califat sau atacuri spectaculoase în afara acesteia.

S-a acordat prea puțină atenție faptului că radicalismul musulman nu se limitează la Statul Islamic și a continuat să rămână un fenomen într-o bună partea lumii – nordul Siriei este dominat și acum de franciza Al Qaida din regiune, în Africa de Vest și Sahel sunt mai multe grupări, unele afiliate Al Qaida, altele Statului Islamic, pe care coaliții regionale sprijinite de forțe internaționale nu reușesc să le înfrângă, în zona de est a continentului african jihadiștii din Al Shabab rămân activi, în Afganistan talibanii și-au continuat insurecția până când americanii au acceptat să facă pace cu ei în schimbul promisiunii, neonorate până acum, că vor renunța la legăturile cu Al Qaida ș.a.md.

Dincolo de toate acestea, chiar și celule ale Statului Islamic au rămas active atât în Siria și Irak cât și în locuri ca Afghanistanul, unde s-au aflat în spatele unor atentate sângeroase – cel mai recent, soldat cu moartea a cel puțin 35 de persoane, a avut loc pe 2 noiembrie în campusul Universității Kabul.

Istoria recentă arată că radicalismul musulman este extrem de greu de combătut, chiar dacă diferitele grupări care îl adoptă suferă pierderi semnificative. Un șir întreg de ideologi și lideri jihadiști au fost uciși – egiptenii Sayyid Qutb și Abd al-Salam Faraj, în 1966 și 1982, mentorul lui Osama bin Laden, Abdullah Azzam, în 1989, bin Laden însuși în 2011, liderul Al Qaida din Irak, Abu Musab al-Zarqawi, în 2006, liderul Statului Islamic, Abu Bakr al-Baghdadi, în 2019 – fără ca ideologia lor să dispară.

Din contră, aceasta a fost dezvoltată de la unul la altul – Qutb a pus bazele jihadului modern, Azzam a spus că trebuie să fie un fenomen global, Zarqawi a dus aplicarea doctrinei într-o zonă prea violentă chiar și pentru Al Qaida, dar care a fost pusă în practică de Statul Islamic. Același lucru este valabil și pentru organizații – bazele Al Qaida au fost spulberate și militanții puși pe fugă odată cu invadarea Afganistanului de către coaliția condusă de Statele Unite, dar asta nu a împiedicat rețeaua să își extindă rețeaua de francize și de aliați, chiar și după ce a intrat în competiție cu emanația sa mai brutală, Statul Islamic.

Al Qaida și Statul Islamic au profitat de mijloacele de comunicare modernă pentru a-și putea propaga mesajele mult mai rapid și către un public semnificativ mai mare decât cel care le fusese accesibil jihadiștilor până atunci. Structurile rețelelor teroriste au devenit mai descentralizate. Un musulman tentat de ideile radicale nu mai trebuie să caute o moschee wahhabi sau vreo tabără de antrenament din Orient ori Asia Centrală: e suficient să intre pe internet. Iar pe lângă noianul de explicații care-l conving că el și ai lui sunt sub un asalt anihilator al Occidentului – pentru că trebuie notat, aici, că tipul de jihad pe care cred că îl poartă extremiștii este unul defensiv, de răspuns la o agresiune – mai are și posibilitatea de a întâlni persoane care gândesc asemănător.

În acest fel apar celule de extremiști și așa-numiți lupi singuratici izolați care nu au nicio legătură cu handleri din Orient; aceștia evită să comunice de teama că, la câteva minute după ce închid telefonul sau se deconectează de la internet, racheta unei drone americane o să îi găsească în cotlonul în care s-au ascuns.

Jihad și lupi singuratici

Armă folosită în atacul terorist de la Muzeul Evreiesc din Bruxelles din 2014 folosită ca dovadă în procesul deschis de autoritățile belgiene în acest caz. FOTO: AFP via Profimedia

Ideea de lup singuratic a căpătat greutate odată cu jihadul declanșat împotriva Occidentului de Al Qaida. În februarie 1998, liderul rețelei teroriste, Osama bin Laden, adjunctul său, Ayman al-Zawahiri (acesta este considerat și unul dintre principalii ideologi ai grupării, a cărei conducere a preluat-o după moartea lui bin Laden), precum și liderii unor grupări jihadiste din Egipt, Pakistan și Bangladesh, au lansat o fatwa – ceva între opinie cu privire la o chestiune religioasă și edict – în care le-au cerut musulmanilor să îi atace pe americani și pe aliații acestora, inclusiv civili, oriunde i-ar găsi:

„Decizia de a-i ucide pe americani şi aliaţii lor – civili sau militari – este o obligaţie individuală pentru orice musulman care o poate face în orice ţară în care este posibil, pentru a elibera moscheea Al Aqsa şi Moscheea Sfântă […] Noi – cu ajutorul lui Dumnezeu – îi cerem oricărui musulman care crede în Dumnezeu şi vrea să îi asculte poruncile să îi ucidă pe americani şi să le distrugă bogăţiile oriunde şi oricând le găsesc […] să atace forţele americane ale Satanei şi aliaţii lor diabolici.”

Cheia acestei fatwa o reprezintă sintagma “obligație individuală”, fard al-ayn: este vorba de o obligație religioasă, similară ca rugăciunea, pelerinajul etc. Există și un al doilea tip de obligație, cea colectivă, pe care o parte dintre membrii comunității o pot face în numele acesteia. Jihadul, de pildă, poate fi, în interpretarea sa clasică, atât o obligație individuală cât și una colectivă – dacă un teritoriu musulman este atacat, e obligația individuală a celor aflați în calea directă a atacului să îl apere, în timp ce restul comunității este obligată să îi asiste (prin donații, reprezentanți care li se alătură etc.)

Ideea e că, din punctul de vedere al liderilor jihadiști și ai adepților acestora, un bun musulman trebuia să îi ucidă pe “americani și aliații lor”. Fiind o obligație religioasă, nu trebuie să aștepte să se formeze o armată sau să fie condus de un general spre vreun câmp de bătălie, cum se întâmplă în cazul războaielor obișnuite. Trebuie doar să pună mâna pe o armă și să atace dușmanul. Dacă moare va fi un martir al Islamului, ceea ce reprezintă cea mai bună soartă posibilă pentru un credincios.

După ce a fost emisă acea fatwa nu a urmat un val de sute, mii sau chiar zeci de mii de atacuri comise de musulmani din Occident, ceea ce arată cam care este, în realitate, influența și prestigiul religios al liderilor jihadiști pentru că, în general, cu cât este mai mare autoritatea celui care emite o fatwa, cu atât crește și numărul musulmanilor care o respectă/aplică.

Faptul că putea fi mult mai rău- în orașele europene s-a înregistrat un număr relativ restrâns de atentate, mult mai mic chiar și decât al celor cu care s-a confruntat Europa de-a lungul anilor ’70 și ’80, când IRA, ETA, Brigăzile Roșii și alte grupări extremiste de stânga, de dreapta și naționaliste au ucis mii de europeni – nu este însă de natură să liniștească pe cineva. Statisticile nu îi pot consola în vreun fel pe cei care au avut de suferit, nici nu fac să dispară riscul și anxietatea.

Respingerea ideologiei jihadiste de către majoritatea musulmanilor nu anulează atracția pe care aceasta o exercită asupra unora dintre ei și nici nu împiedică în vreun fel apariția unor noi grupări, celule sau lupi singuratici. Începând cu atentatele coordonate cu bombă de la Madrid și Londra, în 2004 și 2005, până la recentele atacuri de la Paris și Viena, orașele și cetățenii europeni au fost ținta extremiștilor musulmani.

Unele atacuri au fost sofisticate și au necesitat organizare, coordonare și participarea mai multor teroriști – în general acestea au fost cele mai sângeroase – altele n-au părut să necesite prea multă planificare. S-au folosit bombe, arme de foc, autovehicule și arme albe, iar atacatorii au fost membri sau simpatizanți ai grupărilor jihadiste, unii aflați la un anumit moment în vizorul autorităților, cum este cazul teroristului de la Viena, alții necunoscuți acestora, ca tânărul cecen care l-a decapitat pe profesorul Samuel Paty.

Între tentația capitulării și extremismul anti-musulman

Un elev din Franța îi arată tatălui său o imagine care reprezintă „libertatea de expresie” în cadrul unei acțiuni în memoria profesorului decapitat de un terorist pentru că le-ar fi arătat elevilor caricaturi Charlie Hebdo. FOTO: Céline Gaille/AFP/ Profimedia

Probabil că unele dintre atacuri ar fi putut fi împiedicate de serviciile de informații și de forțele de securitate – la Viena a fost un eșec clar al acestora – dar, de multe ori, faptele se văd într-o cu totul altă lumină după ce au avut loc, iar aici cel mai bun exemplu este dat de cel mai mare atentat terorist din istorie, cel de la 11 septembrie 2001: serviciile știau că urma să se întâmple ceva, existau anumite informații, indicii, un “zumzet” neobișnuit, dar nimeni nu a știut exact ce anume se pregătea și nu a pus cap la cap toate frânturile existente.

Atacurile teroriste generează reacții care sunt cuprinse între două extreme, amândouă la fel de inepte. Prima este echivalentul unei capitulări, care implică și o trădare a valorilor occidentale: să le dăm ce vor, să ne retragem trupele din Orient, să încetăm să sprijinim guvernele care se luptă cu jihadiștii, să abandonăm propriile noastre campanii împotriva extremiștilor, să interzicem publicarea caricaturilor cu profetul Muhammad etc.

Problema e că o astfel de abordare subminează libertățile europene. Dacă începi prin a interzice “Versetele satanice” sau Charlie Hebdo, unde te oprești? Interzici muzica, precum talibanii și Statul Islamic? Amestecarea roșiilor și castraveților într-o pungă transparentă, cum a făcut Al Qaida din Irak la Baaquba? Întotdeauna se vor găsi extremiști care vor vrea mai mult, indiferent câte concesii li s-ar face.

Arabia Saudită este, dintr-un punct de vedere, tipul de societate pe care și-o doresc extremiștii: este guvernată conform șariei, populația este wahhabi, urmând o școală ultra-conservatoare de interpretare a Islamului care este identică cu cea a majorității jihadiștilor – bin Laden era un wahhabi saudit.

Mai mult, guvernul saudit a exportat wahhabism timp de zeci de ani, a finanțat moschei și școli religioase, a susținut grupări militante wahhabi, le-a permis cetățenilor săi să plece să plece să lupte în Afganistan, în anii ’80, în Bosnia, în anii ’90, în Irak în anii 2000 și în Siria în deceniul trecut. Totuși, saudiții s-au confruntat cu terorism intern și au fost ținta grupărilor radicale, reușind să le învingă printr-un amestec de politică de forță, pe care un stat totalitar și-o poate permite, și programe de re-educare făcute de oameni care, având același background, au știut cum să îi abordeze pe extremiști și ce butoane să atingă.

Americanii s-au retras din Irak înainte ca lucrurile să fie tranșate, iar acest lucru a facilitat explozia Statului Islamic și i-a forțat să revină, alături de alte state occidentale.

Acestea fiind zise, poate că nu ar fi rău să se țină cont și de anumite sensibilități culturale, cum nu ar fi rău ca politicile cu privire la Orient și lumea musulmană să ia în calcul și profundele inechități sociale, realitățile locale sau frustrarea generată de tot felul de decizii și abordări (unele nedrepte) ale Occidentului din ultimele decenii care, toate, alimentează atracția pentru extremism.

A doua reacție extremă este una anti-musulmană virulentă: să oprim migrația, să plece la ei acasă, să nu fie lăsați să își construiască moschei pentru că aici este Europa, să fim duri, să îi lovim și noi. Nu se cer explicit deportări în masă sau ghetoizare, dar cam asta se sugerează, mai ales că orice soluție alternativă este respinsă.

Cei care cred în astfel de abordări – și își închipuie că sunt necesare pentru a apăra valorile europene – nu fac decât să submineze aceste valori, fiind la fel de toxici pentru ele ca și extremiștii musulmani. Atribuie o vină colectivă, aruncă anatema pe minorități întregi – de parcă Europa n-ar fi trecut prin Hitler, Stalin sau prin genocidul de la Srebrenica, când sârbii au căutat să “rezolve” problema musulmanilor cu care erau în război – le contestă unora din proprii cetățeni libertatea de gândire, conștiință și religie.

Dincolo de faptul că mulți musulmani, chiar și dacă sunt descendenți din imigranți sau imigranți ei înșiși, sunt cetățeni europeni, există comunități de musulmani care sunt în Europa de secole: dintr-o astfel de comunitate provine, de pildă, teroristul de la Viena. Unde ar putea fi trimiși bosniecii, albanezii sau tătarii și turcii din România?

Nu în ultimul rând, o reacție dură este exact ceea ce își doresc jihadiștii pentru a avea și mai mulți adepți. S-a mai întâmplat: părintele spiritual al Statului Islamic, Abu Musab al-Zarqawi, a organizat în anii 2000 un val de atacuri împotriva șiiților irakieni sperând că aceștia vor răspunde atacându-i pe sunniți pentru ca sunniții să răspundă, la rândul lor, alăturându-se jihadiștilor.

Totuși, lăsând la o parte virulența extremiștilor anti-musulmani, se poate face mai mult: o monitorizare mai atentă a online-ului și eliminarea accesului paginilor de propagandă și de interacțiune a jihadiștilor. Monitorizarea mai atentă a celor care se află în astfel de cercuri – și o legislație mult mai dură care să îi vizeze.

Un pic mai multă atenție pentru zonele de prozelitism wahhabi (sunt moschei și școli religioase cunoscute și nu chiar așa de multe), de unde poate apărea și fundamentalismul. O mai mare atenție în ceea ce privește migranții și refugiații, pentru a putea fi identificați și expulzați cei care vin aici cu un scop ostil.

Și, evident, politici de integrare, pentru că, dacă trăiești într-un ghetou în care societatea nu îți oferă mare lucru, ești predispus să îi asculți pe cei care îți spun că acea societate e un dușman care trebuie distrus. Nimic nu se poate face, însă, peste noapte. Este nevoie de ani, poate chiar generații. Iar asta înseamnă că Europa va continua să trăiască destul timp cu riscul unor atacuri teroriste – și că, uneori, astfel de atacuri vor avea loc.