Singurătatea vârstnicilor în timp de coronavirus
Singurătatea e o stare negativă în care suntem confruntați cu noi înșine. A se diferenția de solitudine care implică o izolare agreabilă cu sine însuși, de multe ori încurajată și productivă. Singur este cel care se îngrijorează de sau îi e frică de propria persoană din varii motive. Plictiseala, neputința, propria insignificanță îi sunt trântite în față în momentele de slăbiciune când este aruncat în propria conștiință, sterilizată de prezența celorlați. Și asta creează anxietate, acel vârtej al emoțiilor negative în care rațiunea se pierde.
Filozoful german Martin Heidegger (1889-1976) a observat că ființa este neglijată în detrimentul ființării. Ființarea noastră constă în a face ceea ce facem. Ființa în schimb există. O numea Dasein, faptul-de-a-fi-în-lume. Noi suntem capabili să facem doar ceea ce facem, fiind în același timp într-un proces continuu de devenire, și asta caracterizează existența noastră, propria conștiință. Spre deosebire de cogito-ul cartezian, ‚Cogito, ergo sum‘ (‚Cuget, deci exist‘), care separă eu-l gânditor de lumea înconjurătoare, Dasein-ul lui Heidegger e introdus într-un context socio-istoric temporal. Singurătatea ființei ar putea atunci interveni doar în mijlocul celorlalți, când intersubiectivitatea este deconectată.
Observăm această deconexiune momentan în timpul coronavirusului care răvășește lumea. Belgia, care în data de 20 aprilie 2020, consemna 5828 de decese (worldofmeters.info), este pe primul loc în lume privind rata deceselor pe cap de locuitor (503 per 1 milion). În comparație, Italia și Spania au 391 si respectiv 446 per 1 milion de locuitori. O parte a populației belgiene a fost împinsă în singurătate. Din totalul deceselor, aproximativ 3000 au fost înregistrate la căminele de bătrâni și cu toate că sub 5 % din cazuri sunt confirmate printr-un test pozitiv COVID-19, situația este tragică. În ciuda faptului că puțin mai mult de 50 % din paturi la terapie intensivă sunt ocupate în continuu în timpul pandemiei în Belgia (aici), multe persoane au fost lăsate vulnerabile în fața coronavirusului în azilurile de bătrâni.
Immanuel Kant (1724-1804) insista asupra unicității ființei umane, a existenței ei ca scop în sine. E imoral de a trata omul ca mijloc, indiferent de circumstanțe. Fiecare om contează. Pentru Kant, actul moral implică datoria de a face bine, dar această datorie trebuie cuplată cu rațiune și nu cu emoții, care pot fi volatile. Nu toți dispunem de milă, generozitate, empatie în orice moment, și astfel datoria noastră de a face bine ar fi afectată. În schimb, rațiunea ne obligă să acționăm moral în orice situație.
Dar ce este binele? E obligată Belgia, de exemplu, să trateze vârstnicii în mod egal cu restul populației? Kant ar zice că da, și introduce imperativul categoric care postulează să acționezi „numai conform acelei maxime prin care poți vrea totodată ca ea sa devină o lege universală.“ Cu alte cuvinte, nu fă altuia ce ție nu ți-ar plăcea. Însă sunt unii care nu preferă să fie tratați la bătrânețe ca persoane demne de respect în situații de criză, clătinând moralitatea kantiană. Deriva lor morală ar putea fi contracarată relativ prin introducerea în ecuația comparativă și a persoanelor dragi lor, nu doar pe ei înșiși. Nu fă altuia ce ție sau celor dragi nu ți-ar plăcea să vi se facă.
INTERVIURILE HotNews.ro