Democrația văzută din cabina unui camion
Lumea se schimbă sub ochii noștri. Oricât de incitant este să asiști la schimbări de proporții globale, să te lași antrenat de energia vârtejului care se amplifică și acaparează indivizi, societăți și geografii, nu strică din când în când să te oprești și să te detașezi: o fi schimbarea necesară, dar direcția este bună pentru noi în ansamblu, sau doar pentru unii?
Schimbările climatice (o realitate, nici nu mai contează ce a inițiat-o, important este că ne impune adaptarea), ascensiunea Chinei, reacțiile necontrolate și în forță ale imperiului muribund al Rusiei, confuzia Statelor Unite în fața contestării poziției sale de hegemon global și neputințele Europei, subminată de interese așa-zis naționale în încercarea de a se defini ca un actor global cu toate atributele aferente (un stat confederativ, cu guvern unic, politică externă, poliție și armată unice) sunt semnele schimbării.
Atributele schimbării sunt exterioare, în special presiunea dezvoltării tehnologice, dar și interioare, definind reacțiile indivizilor, comunităților, națiunilor și prin urmare a statelor la presiunea schimbărilor. Tehnologia a schimbat definiția comunităților, la fel cum a pus la dispoziția guvernelor instrumente noi cu care să își facă simțită prezența în viața cetățenilor.
Toate acestea formează noul cadru în care va evolua de aici încolo realitatea noastră obiectivă și cel mai bine am putut să remarcăm fluiditatea sa prin schimbările la care am asistat sau am fost supuși în perioada de pandemie.
Dintr-o dată viața pe care o aveam s-a schimbat și, fie că ne-a convenit, fie că nu, am fost confruntați cu limitele noastre (individuale și ca societate), cu frici, cu interdicții, cu mesaje contradictorii care ne-au asaltat, invitându-ne să devenim partizanii unor credințe, mișcări, tendințe și, firește, ai unor lideri formali ori informali care au revendicat „cunoașterea” adevărului.
În 26 februarie 2020, un cetățean din Gorj a fost primul caz înregistrat în România de infectare cu virusul Covid-19. A urmat apoi, din 16 martie și până 14 mai 2020 o perioadă în care s-a decretat stare de urgență și, de atunci și până astăzi, lunar, guvernul a menținut starea excepțională de alertă, situație care nu mai preocupă pe nimeni, dar care le permite instituțiilor statului să mențină, să reintroducă sau să renunțe la diverse măsuri de control pandemic și la interdicții care afectează cetățeanul.
Începând cu decembrie 2020, în România au intrat primele doze de vaccin împotriva coronavirusului responsabil de sindromul SARS-CoV-2 și a început vaccinarea personalului medical. Apoi instituțiile statului implicate în controlul pandemiei au definit categorii de urgență pentru vaccinare – esențiali 1, 2 sau 3 – și s-a trecut, spre luna mai 2021, la vaccinarea în masă, care nu a trezit interes decât la început, când vaccinurile erau disponibile în cantități limitate.
Până astăzi, așa cum se vede din raportările CNCAV – o formulă instituțională „inventată” de guvern pentru a gestiona procesul de vaccinare, care este unul finanțat în întregime de stat, cu fonduri publice provenite de la bugetul Uniunii Europene și din cel național – ne arată că mai puțin de 50% din populația rezidentă în România (probabil în jurul a 20 de milioane, dacă luăm în considerare toți rezidenții, nu doar cetățenii români) a fost vaccinată cu cel puțin două doze, pentru a face față cu bine în cazul infectării cu Covid-19.
Dacă România, cu toată starea excepțională, a gestionat „relaxat”[1] restricțiile destinate controlului pandemic pe care le-a instituit pentru a face față celor cinci valuri de creștere a numărului de cazuri, în alte state aplicarea acestor măsuri a fost strictă, cu reacții pe măsură, mai ales din partea celor care – indiferent de motive – au considerat că vaccinarea sau portul măștii sunt arbitrare și nu au niciun efect asupra circulației virusului.
La noi s-au existat în principal două tipuri de reacții la măsurile de control pandemic: (i) cele exagerate, venite din partea persoanelor cu nivel redus de educație și frici mari, care și-au găsit purtători de cuvânt printre unele fețe bisericești sau politicieni de tipul celor care s-au adunat să ne fericească în formațiunea AUR, respectiv (ii) vocile îngrijorate ale unor intelectuali care au sesizat tendința statului (statelor în general) de a abuza nejustificat de controlul pandemic pentru a-și impune voința în dauna drepturilor și libertăților cetățenești.
Aș vrea să încep o scurtă discuție asupra reacțiilor la abuzul de reglementare și control al statului, sub pretextul controlului pandemiei, pornind de la semnalele insistente lansate de Ioan Stanomir la adresa consecințelor absolut nefaste pe care le are deja în societate acest abuz la adresa cetățeanului.
„Lecția pandemiei este cât se poate de limpede: în numele siguranței și al fricii ce se răspândește asemeni unei molime, statele pot să-și impună, fără teamă și fără ezitare, controlul lor asupra unor societăți atomizate și paralizate” scria Ioan Stanomir vara trecută. „Libertatea devine, în acest mediu atent reglat de puterea executivă, un concept suspect. (…) Iar atunci când statele, generoase, consideră că pot admite concesii de moment, cuvântul care se ivește pe buzele politicienilor este . Un cuvânt care pare a evoca, ca prin miracol, datoria bizară de a regăsi, la comandă și la ordin cazon, bucuria de a trăi.”[2]
„O altă disciplină a vieții, creată și impusă de state prin măsurile lor, este pe cale să se nască. Iar această nouă <normalitate> presupune, invariabil, apelul la stări excepționale, la delegarea legiferării către puterea executivă și la creșterea capacității de a îngrădi exercițiul unor drepturi și libertăți. Ca niciodată în epoca de după lichidarea totalitarismelor, individul este confruntat cu această perspectivă a autorității ilimitate și atotputernice” revenea Ioan Stanomir asupra avertismentului în toamna anului trecut. „Refuzul politicii prudenței, a lucidității și a responsabilității asumate conștient a subminat garanțiile constituționale pe care democrația se sprijină. Politica fricii și a înspăimântării nu mai acceptă <check and balances> și nu mai admite interogația și scepticismul. În acest climat ce se hrănește din iraționalitate și din evocarea constantă a bolii și morții calmul este privit ca suspect. Domnia legii, cu ale sale mecanisme instituționale, pare desuetă.”[3]
În fine, în decembrie anul trecut, Ioan Stanomir revine cu un nou text, dar nimic nu s-a întâmplat, societatea a rămas inertă; nu și politica – în climatul evocat și sub presiunea suspectă pe care Rusia a început să o ridice asupra Ucrainei, PSD și PNL au bătut palma pentru o guvernare cu opoziție simbolică, iar AUR a ajuns în sondaje să testeze plafonul a 20% intenții de vot:
„Adevărul unic, elaborat de stat, este distribuit mediatic de cei ce îl servesc. Știința este evocată spre a justifica dogmatismul autocratic. Iar știința însăși este curățată de orice adevăr ce contrazice viziunea statului. Venerarea științei devine un exercițiu de adorație colectivă, în spatele căruia se poate ghici intenția puterii de a-și menține suveranitatea ei ilimitată. (…) În cele din urmă, înfruntarea pandemiei este o hârtie de turnesol. Echilibrul dintre siguranță și libertate este unul delicat, de care depinde supraviețuirea firescului vieții. Autonomia și responsabilitatea umană sunt valorile la care trebuie să revenim, acum. Cedarea drepturilor naturale către stat nu este drumul către mântuire, ci calea către sclavie.”[4]
Habar nu am dacă sunt stanomirist sau nu, pentru că subscriu la ideile sale, chiar dacă, de exemplu, nu am fost de acord cu modul în care Novak Djokovici a procedat atunci când a obținut viza australiană pentru competiția de tenis de la Melbourne.
Dar cazul Djokovici mi-a arătat că statul federal australian are, chiar dacă mai discret afișată, aceleași tendință de a aluneca spre arbitrar ca oricare altul din lumea civilizată. Autoritățile australiene au contribuit la derizoriul participării ratate a lui Djokovici la Australian Open la fel ca Nole însuși sau ca unii politicieni sârbi.
Nu știu nici dacă sunt stanomirist atunci când spun că statul nu are absolut niciun motiv să mențină timp de doi ani o continuă stare excepțională, în condițiile în care instituțiile sale – CNSU, DSP, CNCAV și care vor mai fi fiind – sunt suspecte de ineficiență și uneori de totală lipsă de implicare, și nu le-a ajuns doi ani ca să arate cel mai mic progres.
De ce avem nevoie de starea de alertă, dacă luăm măsurile în contratimp cu realitatea și de exagerat de multe ori în răspăr cu ea? Ca să poată Unifarm cumpăra materiale și echipamente la suprapreț și apoi să le țină în stoc? Ca să avem spitale de campanie care iau foc? Ca să avem secții ATI unde rețelele electrice, de alimentare cu oxigen și sistemele de prevenire a incendiilor nu funcționează și mor oamenii nu de Covid, ci arși sau intoxicați cu fum?
Nu ar fi fost mai bine să încurajăm cetățenii să fie responsabili? Să impunem reguli clare de prevenție și igienă și să ne asigurăm că ele sunt respectate, fără a menține inutil starea de alertă? Să încurajeze farmaciile să se aprovizioneze cu vaccinuri și să se vaccineze pe speze proprii cei care își doresc și înțeleg utilitatea vaccinării, în loc să cumpărăm milioane de doze pe care nu le folosim, risipind banul public?
Poate era o soluție, poate nu. Dar să lărgim perspectiva: a meritat? A meritat să avem stare de alertă și totodată să vedem la televizor cum politicieni din tot spectrul nu respectă regulile? Cum se naște din această nebuloasă și face carieră o pleiadă de așa-zis politicieni care au dobândit imunitatea pentru a se folosi de ea dând cu tifla autorităților?
Nu doar că avem problema abuzului de autoritate al statului împotriva cetățeanului semnalat de Ioan Stanomir, dar avem și abuzul de protest al politicianului populist sau extremist, după caz (uneori se amestecă), care urmărește obiective ce nu au legătură cu agenda cetățeanului, dar emite pretenții asupra ei și o subjugă, mai ales când educația civică a electorului este relativă.
Așa se face că AUR a confiscat protestul de stradă împotriva abuzului de control al statului în perioada de pandemie, ceea ce nu va folosi la nimic bun, pentru că – așa cum a observat inclusiv BOR – această formațiune politică mai degrabă maculează ce atinge: „… indiferent de faptul că aceștia au mimat sau mimează public creștinismul, concomitent cu acte grave de opresiune sau încălcare a principiilor unei societăți democratice și reverențioase față de valorile creștine pe care s-a edificat.”[5]
Și ca totul să fie clar și dovedit, iată că George Simion – de care am ajuns să vorbim public mult prea mult, făcându-i prin urmare un nemeritat serviciu -, copreședinte a acestui AUR, a anunțat că va organiza în București, pentru 27 februarie ac., o replică a protestului camionagiilor care blochează de la începutul lunii februarie ac. Ottawa: să iasă lumea cu ce are, cu camioane, „… să iasă în stradă cu oi… că și ei au probleme (…) ieșim în Piața Victoriei iar pe 27 februarie pentru facturi, prețuri și dreptate!”[6]
Și uite așa, de la referendumul pentru familie la anti-5G, mască, vaccin și facturile al energie, AUR crește în sondaje în frunte cu președintele lor de onoare iubitor al mișcării legionare interbelice și a lui Mihai Antonescu, trecând prin misticismul lui Sorin Lavric și ținând aproape de Diana Șoșoacă de care s-a despărțit formal, dar nu și fundamental. Dar ce are a face aici mișcarea „Freedom Convoy” a camionagiilor canadieni?
A fost mai întâi, în 2018, „Mișcarea Vestelor Galbene” din Franța, care s-a pronunțat violent pentru „Justiție Economică” – creșterea taxelor pe combustibili, aplicarea taxei pe carbon, inechitate socială, globalizarea, naționalismul, scăderea puterii de cumpărare etc. – și a atras adepți printre muncitori, clasa mijlocie mică, intelectuali, din zona rurală sau suburbii, sub imboldul agitatorilor de extremă stângă sau de dreapta.
Cât se poate de asemănătoare cu „Mișcarea Vestelor Galbene”, mișcarea „Freedom Convoy” o fi pornit de la alte cauze, dar exprimă în esență același protest: justiția economică și socială. Care justiție? E important să înțelegem despre ce anume vorbim fie și pentru a ne putea ulterior raporta la cea anume vrea AUR atunci când cheamă la un protest similar în România.
Camionagii au început un protest spontan în vama canadiano-americană din cauza intrării în vigoare a obligativității vaccinării impuse de Administrația Biden (un ordin similar fiind impus și în Canada pentru cei care vin din SUA). Atunci s-au blocat vămi și s-a născut ideea unui protest general al transportatorilor în capitala Ottawa.
În ultimele zile ale lunii ianuarie ac., un convoi de „Camioane pentru Libertate” a ajuns în capitala Ottawa după ce a parcurs întregul continent, din vest, de la Vancouver și până în est. Alți șoferi au coborât din nord, din Noua Scoție, sau au venit spre nord, din Ontario. Pe drum, ei au fost întâmpinați de localnici agitând steaguri și pancarte. Inclusiv fermierii s-au solidarizat cu mișcarea transportatorilor.
ActiveNews[7] explică într-un material ce anume i-ar fi împins pe camionagii la protest: Benjamin Dichter, organizatorul și purtătorul de cuvânt al „Freedom Convoy”, într-un interviu în emisiunea „Tucker Carlson Tonight” a afirmat că, din propria sa experiență, pentru utilizarea aplicației „Arrivecan”[8] nici măcar nu ar fi nevoie de scanarea codului QR de către polițiștii de frontieră, deoarece aplicația le permite oricum să monitorizeze de la distanță camionagii, înainte de a se apropia de graniță.
Ori, în viziunea lui Benjamin Dichter și a colegilor săi, în acest mod guvernul Canadei și guvernele provinciale nu încearcă de fapt să revină la normalitate, ci par să se folosească de vaccinarea Covid pentru a încălca viața privată a canadienilor.
Mai există aici și o altă versiune a istoriei, care apropie de fapt protestul camionagiilor canadieni de cel al vestelor galbene franceze, despre care mi-a povestit un fost coleg de facultate, familiarizat cu realitățile nord-americane și căruia îi mulțumesc pe această cale.
Mulți camionagii sunt încurajați să devină antreprenori prin achiziționarea de camioane cu un avans minim, iar uneori chiar și fără un avans, urmând ca apoi să transporte mărfuri de-a lungul și de-a latul Americii de Nord. Cursele sunt plătite cu 4 sau chiar 5 dolari per milă și un astfel de transportator face cam 10 mii de mile lunar, în medie. Deci poate câștiga 40 50 de mii de dolari al o cursă, din care îi rămân 30% (12 – 15 mii de dolari).
Dacă este angajat, și nu antreprenor, atunci șoferul câștigă 0,75 dolari per milă, adică în medie 7500 de dolari pentru o lună. Evident, un șofer angajat depinde de angajatorul lui în privința siguranței locului de muncă. Orice problemă ar interveni în sectorul transporturilor rutiere de mărfuri, primii afectați sunt șoferii care nu au propriul lor camion – așa cum probabil este și cazul lui Csaba Vizi, șoferul canadian de origine maghiaro-română care participă la proteste[9].
Cu alte cuvinte, impunerea unor restricții pentru controlul pandemiei asupra unor camionagii care nu doresc să se vaccineze – indiferent de motivele pe care le au – i-a afectat imediat, iar pe cei care nu dispun de propriul mijloc de transport i-a costat jobul. Dar i-a afectat și pe camionagii care au propriul camion, dar nu vor să se vaccineze și care își pot pierde astfel mijlocul de transport, dacă nu achită la timp ratele.
După cum relatează The Guardian[10], respingerea vaccinării de către camionagii este alimentată de tot tipul de mesaje vehiculate cu succes de mișcări extremiste și conspiraționiste – „Canada Unity”, „Action4Canada” etc., inclusiv cunoscuta „QAnon” din Statele Unite -, dar acest lucru se întâmplă peste tot în lume.
INTERVIURILE HotNews.ro