Criza din Ucraina: rolul Bisericii Ortodoxe Ruse
“Toată lumea știe ce se întâmplă între frontierele Patriei Mamă, așa că mă gândesc că militarii nu pot să aibă vreo îndoială că au ales să meargă pe calea cea bună. Tăria forțelor noastre armate, gloria Armatei Ruse sunt armele care apără poporul nostru. Pentru ca aceste arme să fie luate în serios, în final, de cei cu intenții rele, forțele armate ale țării noastre trebuie să fie mereu în alertă.” (www.thetablet.co.uk/news)
Patriarhul Chiril I al Moscovei
Cristian FeleaFoto: Hotnews
Duminică, 27 februarie ac., patriarhul ortodox rus Chiril își rostește predica în fața credincioșilor în plin război frățesc ordonat de președintele Vladimir Putin cu poporul din Ucraina: “Fie ca Dumnezeu să ne apere ca situația politică actuală din Ucraina, o țară soră care ne este apropiată, să fie folosită în așa fel încât forțele răului să învingă!” (interfax.ru)
Ce-o fi vrut oare să spună întâi-stătătorul Bisericii Ortodoxe Ruse? Cine este “răul” care ar putea să “învingă în Ucraina”, amenințând astfel credincioșii care-i ascultau predica? Din perspectiva noastră definiția răului este, de exemplu, aparatul politico-militar de la Kremlin care a decis agresiunea militară împotriva Ucrainei, atât pe cea din 2014, cât și pe cea pornită în 24 februarie 2022.
Dar Patriarhul Chiril al Moscovei are o altă viziune – nici nu se putea altfel – și anume că răul este reprezentat de Occidentul decadent și periculos, cel care se împotrivește Imperiului Rus, ba mai mult, ar vrea să “distrugă” și să “domine” Rusia.
Petre Guran (Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române) observă că Patriarhia Moscovei, apărută în anul 1589 ca instituționalizare a autocefaliei, reprezintă un model intermediar între pentarhia bizantină și patriarhiile născute în secolele XIX-XX. Cu alte cuvinte, Patriarhia Moscovei, din motivele și împrejurările în care s-a născut, a asigurat trecerea de la rațiunea teologică a patriarhiei la rațiunea politico-ideologică a patriarhiei. La aceasta se adaugă și deturnarea ideii de “A Treia Romă”.
Theodor Paleologu, un cunoscător al fenomenului rusesc, a arătat că la origini “A Treia Romă” a reprezentat alăturarea pe care starețul Filotei din Pskov a făcut-o între visul lui Nabucodonosor și “misteriosul” Katehon, pentru a-și apăra mănăstirea de imixtiunea politică.
Abia către secolul al XIX-lea “A Treia Romă” a ajuns să fie investită definitiv cu natura imperialistă, desemnând dreptul patriarhiei moscovite de a apăra “dreapta credință a celorlalte popoare ortodoxe”. (observatorcultural.ro) Aceasta este paradigma în care evoluează astăzi Patriarhul Chiril.
Ucraina este un mozaic religios, și nu doar unul creștin; dar dacă este să ne oprim la creștini, care reprezintă 89% dintre ucrainenii care se declară religioși, observăm și aici cât de divers este peisajul: 68% sunt ortodocși; 9,4% sunt catolici de rit bizantin; 0,8% sunt catolici de rit latin; 2,2% protestanți; 7,7% neoprotestanți.
Cei 68% dintre ortodocșii de rit bizantin (grec) declarați, la rândul lor, țin unii de Biserica Ortodoxă autocefală a Ucrainei (întâi-stătător Epifanie Dumenko), recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol în primăvara anului 2018, iar alții de Biserica Ortodoxă Rusă (a patriarhului Chiril, despre care am discutat deja).
Recunoașterea de către patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului (cel care la Moscova este catalogat încă de pe vremea URSS ca fiind “omul americanilor”) a autocefaliei Bisericii Ortodoxe a Ucrainei a dat o puternică lovitură autorității Patriarhatului de la Moscova și ambițiilor sale de se prezenta legitim ca “A Treia Romă”.
Așa că Biserica Ortodoxă Rusă a retaliat și, în noiembrie 2018, a rupt relațiile cu Patriarhia de la Constantinopol: “Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, reunit la Minsk, a decis că este imposibilă menținerea comuniunii euharistice cu Patriarhia de la Constantinopol”. (stirileprotv.ro) Dar nu s-a mărginit la atât.
Prin urmare și-a activat susținătorii din ierarhia ortodoxă internațională, pentru a ataca decizia Patriarhului de Constantinopol. În octombrie 2020, Mitropolitul Nichifor de Kykkos, ierarh al Bisericii Ortodoxe a Ciprului, a declarat că îl consideră pe liderul Bisericii Ortodoxe autocefale a Ucrainei, Epifanie Dumenko, ca fiind schismatic:
“Patriarhul Ecumenic (Bartolomeu, n.m.) a acordat autocefalie acestor grupuri schismatice, și din această cauză el (Epifanie Dumenko, n.r.) nu a fost recunoscut de alte Biserici Ortodoxe, cu excepția Patriarhiei Ecumenice, iar cu un an mai târziu – de Biserica Greciei și Biserica din Alexandria. (…) Înțelegeți că acesta nu este un capriciu al nostru, că am reacționat așa? Repet, Epifanie a devenit un lider anti-canonic al Bisericii ucrainene, deoarece aparține grupurilor schismatice din Ucraina. Există anumite reguli”. (spzh.news)
Așa că multe patriarhii ortodoxe, inclusiv cea română, sunt încă în expectativă și nu se grăbesc să recunoască Biserica Ortodoxă autocefală a Ucrainei.
“CREȘTINAREA” KGB-ISTULUI VLADIMIR PUTIN, SUB SEMNUL CNEAZULUI VLADIMIR I AL KIEVULUI
Legenda spune că în anul 988, Vladimir I al Kievului – Cnezatul Kiev-Rus sau Rutean, ale cărui baze le-a pus vikingul Rurik în secolul IX, cel care a înființat Dinastia Riurikidă și a întemeiat un regat slavo-finic învingând Imperiu Hazar și Țaratul Bulgar – ar fi cucerit “Chersoneul”, fortăreața bizantină în Crimeea (în apropierea actualului oraș port Kherson), amenințând să atace Constantinopolul.
Împărații bizantini Vasile al II-lea (976-1025) și Constantin al VIII-lea (1025-1028) i-ar fi acordat mâna surorii lor, prințesa Ana. Cei doi frați au obținut și convertirea la creștinism a lui Vladimir și a poporului său.
Convertirea colectivă s-a desfășurat la Kiev, unde cneazul a dat ordin supușilor săi să intre în apele Niprului și să asculte rugăciunile preoților veniți odată cu prințesa Ana. Apoi, întorcându-se la Kiev, a distrus toate monumentele păgâne, inclusiv sanctuarele închinate lui Perun, urmând a ridica biserici creștine în locul lor.
Prezentând convertirea rușilor în acești termeni, legenda despre “Cherson” acredita ideea unui stat kievean puternic și independent în raport cu Imperiul Bizantin. Deși adesea acceptată de către istorici, legenda necesită o rectificare majoră.
În 987, împărații bizantini erau amenințați de către Bardas Phocas, un uzurpator ce ajunsese cu trupele sale până sub zidurile Constantinopolului, ceea ce i-a determinat să ceară ajutor kievenilor, practică deja curentă în epocă.
Botezul cneazului Vladimir la Kiev și căsătoria sa cu prințesa bizantină Ana urmate de botezul în masă al kievenilor au avut loc, în realitate, câteva luni mai târziu. Cucerirea și prădarea “Chersoneului”, care ar fi trecut de partea rebelului Bardas Phocas, se situează în 989.
Din această perspectivă, botezul kievenilor se înscrie firesc în contextul relațiilor curente ale acestora cu Bizanțul în secolul X, fără a fi câtuși de puțin o mărturie superiorității Cnezatului Kievean pe care cronica vrea s-o acrediteze. Statul cneazului Vladimir era într-o fază incipientă, mult inferioară celui bizantin.
Noua Biserică depindea, din punct de vedere juridic, de Patriarhia de Constantinopol. Numirea mitropolitului, șeful local al Bisericii Kievene, revenea patriarhului. Episcopii erau aleși de către mitropolitul Kiev-Rus, bineînțeles, cu acordul cneazului.
Bizanțul, prin creștinarea rușilor, își punea în evidență voința sa divina, de tip misionar. Dat fiind faptul că înainte de creștinare, pe teritoriul Kiev-Rus nu exista o unitate etno-lingvistică, se poate afirma că adoptarea noii religii de către cneazul Vladimir I a reprezentat un factor esențial de unitate etnica, lingvistică, religioasă și culturală pentru tânărul stat european. (historia.ro)
Narativul istoric s-a schimbat și mai mult din secolele XVIII – XIX, pe măsură ce ambițiile imperiale ale Rusiei s-au structurat și a părut avantajos elitelor imperiului să treacă sub tăcere faptul că noua construcție avea mai degrabă sânge mongol; la vremea la care cnezatul moscovit și-a început expansiunea spre vest, Kievul era parte integrantă a statului dual polono-lituanian.
Țarul Petru I considera că biserica trebuie să fie sub controlul statului și să servească nevoile acestuia. După moartea Patriarhului Adrian în 1700, Petru nu a numit nici un înlocuitor. Moșiile patriarhului au trecut sub controlul Departamentului Mănăstirilor și veniturile în proprietatea statului.
În următorii 20 de ani, biserica a fost supusă unui control din ce în ce mai riguros. În 1716 episcopii au fost obligați să depună un jurământ de credință față de țar. În 1721 Petru a plasat biserica sub controlul Sfântului Sinod, un organism supus dreptului de veto al procuratorului șef, un demnitar mirean propus (a se citi impus) de țar. Este momentul din care Biserica Ortodoxă Rusă începe să “mărșăluiască” alături de puterea politică pentru consolidarea puterii imperiului.
La momentul la care a ajuns la putere, fostul ofițer KGB Vladimir Putin era un “homo sovieticus” tipic. Cum este dificil să știm exact ce anume din biografia sa este real și ce nu, rămâne să ne bazăm pe istoria cea mai larg acreditată; potrivit acesteia, Vladimir Putin s-a născut într-o familie cu un tată ateu și o mamă creștină (în secret, firește).
Ca orice mamă devotat creștină, Maria Ivanova l-ar fi botezat în secret pe pruncul Vladimir și secretă a rămas creștinarea lui, mai ales în vremea în care s-a alăturat poliției secrete sovietice, servind idealurile imperiului în matricea sa comunistă. Dar după ce URSS-ul a căzut (fapt pe care a declarat public că-l regretă enorm), Vladimir Putin s-a simțit liber să poarte la gât crucea creștină.
Întoarcerea la creștinism a fost pentru Vladimir Putin mijlocită de o revelație – revelația misiunii sale în lume: reimpulsionarea ascensiunii civilizației slave, cea care, în cuvintele teoreticianului panslavist de secol XIX, Nikolai Danilevski, va înlocui civilizația romano-germanică ce încă mai ține ostatică Europa, dar care se află la apus.
Pentru că apusul civilizației romano-germane presupune, nu-i așa, și că epoca de glorie a Bisericii Catolice se va încheia, Biserica Ortodoxă Rusă – sediul cele de “A Treia Romă” – va crește tot mai mult, urmând să se așeze în fruntea popoarelor creștine din întreaga lume, pentru a le păstori și conduce către Împărăția lui Dumnezeu.
Totuși, branding-ul pentru un ofițer KGB sovietic ce trebuie transformat într-un lider creștin plin de fervoare nu este simplu. Dar, în tradiția imperială lăsată de Petru cel Mare, Imperiul Rus nu poate avansa decât bazându-se pe ambii piloni: Statul și Biserica; deci Vladimir Putin era musai să devină un simbol al bunului creștin.
Carisma lui Vladimir Putin și rigiditatea sa de soldat al sovietelor, care orice s-ar întâmpla nu-l poate părăsi, a complicat umanizarea sa creștină și atunci s-a preferat brandingul ca lider creștin de mână forte, de tipul lui Petru cel Mare.
Cum Petru I a fost un mare admirator al Occidentului și, mai mult, a impus occidentalizarea Rusiei pentru a arde etapele dezvoltării după modelul Imperiului Austriac și al noului Regat al Prusiei, a fost preferat un alt model, cel al lui Vladimir (Volodimir) I cel sfânt, cneaz al Kiev-Rus-ului. Și, uite așa, Sfântul Vladimir – protectorul Ucrainei – a devenit și protectorul lui Vladimir Putin.
Iar noul Vladimir i-a ridicat cneazului Vladimir din vechime o statuie de peste 25 de metri la Moscova, sugerând astfel și generațiilor viitoare dimensiunile pe care și le dorește pentru viitoarea sa statuie.
Numai că invadarea militară a Ucrainei și susținerea pe care Patriarhul Chiril o acordă acestei acțiuni violente ordonată de Putin a pus Biserica Ortodoxă ucraineană subordonată Patriarhiei Moscovei într-o poziție complicată și l-a determinat pe arhimandritul Onufrie Berezovski să facă declarații ce iau distanță de ierarhia de la Moscova și încurajează rezistența…
INTERVIURILE HotNews.ro