Ce granițe își dorește Rusia?

În februarie 2016, am publicat patru analize despre caracteristicile geopolitice și viitoarele evoluții (economice, sociale, politice, demografice) din SUA, Germania, Canada și Rusia (ultima analiză, dedicată Chinei, a apărut în luna martie a aceluiași an). Contrar destinului multor predicții, care ajung în coșul de gunoi al istoriei, previziunile mele despre Ucraina se mențin valide după mai bine de șase ani:

• Ucraina ocupă partea cea mai productivă a zonei cerealiere rusești – aria cea mai sudică, unde plouă regulat. Pe măsură ce deficitele rusești de capital și mână de lucru se acumulează, menținerea controlului asupra pământurilor cu productivitate mare și cheltuieli puține din Ucraina va dobândi o importanță crescândă.
• Împreună cu Republica Moldova, Ucraina controlează trecătoarea basarabeană (zona joasă dintre Marea Neagră și Carpați). Controlând această trecătoare, Rusia va limita abilitatea Turciei de a amenința teritoriile centrale rusești.

• Ucraina deține cea mai mare populație de etnici ruși din afara Federației Ruse. Includerea lor numerică în sistemul Rusiei ar ameliora și ar amâna amurgul demografic cu câțiva ani.
• Baza industrială a Ucrainei de est se găsește în imediata proximitate a Rusiei. Combinarea lor ar ajuta toate porțiunile economiei rusești să dureze ceva mai mult timp.
• Infrastructura ucraineană transportă aproape jumătate din petrolul și gazele naturale rusești către Europa, astfel că Ucraina reprezintă o valoare economică specială.
• Singurul fluviu cu adevărat navigabil din fosta Uniune Sovietică este Niprul, curge către sud, și permite Ucrainei să se integreze economic cu regiunile Mării Negre, Mării Marmara și restul lumii.
• Peninsula Crimeea controlează gurile Niprului și este sediul singurei baze navale rusești care nu îngheață – Sevastopol. Atâta timp cât Crimeea și Sevastopol sunt în mâinile Rusiei, Ucraina nu poate ajunge la o dezvoltare economică adevărată, iar puterile navale străine – cea mai importantă, Turcia – nu pot domina Marea Neagră. Eforturile Rusiei de re-ancorare au început în Crimeea în 2014. Dar nu se vor opri acolo.
• Sub orice aspect, o Ucraină total independentă ar fi o provocare pentru Rusia.

Din nefericire, ultimele două predicții sunt tragic de reale. Nu știu, și nu cred că cineva poate ști cu precizie, care va fi soarta războiului actual din Ucraina. Mai grav, sunt foarte dificil de prevăzut viitoarele acțiuni războinice ale lui Putin. După Ucraina, mai urmează altă țară/alte țări? Dacă da, care ar fi acelea? Cu alte cuvinte, cu cine dorește Rusia să se învecineze? (Radio Erevan: Cu cine vrea).

Un răspuns posibil la aceste întrebări necesită un scurt excurs în istoria ultimului secol.[1]

Spre deosebire de Rusia contemporană, Uniunea Sovietică era protejată de bariere geografice robuste. În nord-vest, se găsea Marea Baltică. În vest, forțele sovietice erau prezente în Polonia și R. D. Germană, închizând cel mai îngust segment al Câmpiei Nord Europene. În sud-vest, sovieticii controlau Carpații și valea Dunării, transformând Munții Balcani în granița lor sudică și ajungând în proximă vecinătate a Alpilor austrieci. Între Marea Neagră și Marea Caspică, frontiera nu era pe creasta principală, Marele Caucaz – aceea devenise o graniță internă, ci mai la sud, de-a lungul Micului Caucaz (Armenia, Azerbaidjan, Georgia). În sud-est, Uniunea Sovietică se extindea de-a lungul a peste 3.600 km prin stepele Asiei Centrale, până în deșertul Karakum și Munții Tien Shan.

Din cei aproape 20.ooo km de frontiere, singura porțiune un pic vulnerabilă erau cele câteva sute de kilometri unde se întâlneau RDG cu RFG. Din acest motiv, Germania, în general, și Berlinul, în special, au fost puncte fierbinți de-a lungul întregului Război Rece.

În 1991, Uniunea Sovietică s-a prăbușit – a fost, conform declarațiilor lui Putin, „cea mai mare catastrofă geopolitică a secolului al XX-lea”. Rusia și-a retras armatele din zona Mării Baltice, de la frontiera germană, din Alpi, din valea Dunării și din Carpați. Doar după o generație, majoritatea statele succesoare retragerii, s-au aliat militar cu dușmanii Rusiei din timpul Războiului Rece (Statele Unite) și din timpul celui de-al Doilea Război Mondial (Germania). În plus, Rusia a teritoriile din Caucaz și Asia Centrală. Din cele 19 republici post-sovietice, doar Armenia și Bielorusia au rămas în termeni amicali cu Rusia.

După 30 de ani, Rusia putinistă încearcă să-și refacă vechile granițe. Firul roșu care se întrevede din aceste încercări este ancorarea Federației Ruse în cât mai multe bariere naturale, astfel încât regiunile de graniță vulnerabile să se reducă la lungimi rezonabile – de la circa 4.800 km la sub 1.000 km. Astfel, armata rusă va putea utiliza efective mai reduse pentru patrularea și apărarea lor.

Dacă Rusia dorește să supraviețuiască amurgului său geopolitic, 11 țări vor trebui absorbite total sau parțial, de-a lungul a patru faze de invazie și ocupare: Ucraina, Estonia, Letonia, Lituania, Georgia, Azerbaidjan, Armenia, Polonia, Bielorusia, Moldova și România (Fig. 1).

Fig. 1. Cele patru faze ale modificării granițelor în sensul dorit de Rusia (din Zeihan, 2016, p. 142)

Faza I – Înglobarea Ucrainei; testarea Europei pentru ce va urma

În februarie 2014, a doua zi după închiderea Jocurilor Olimpice de la Soci, forțele ucrainene din peninsula Crimeea au fost îndepărtate, în decurs de câteva zile, de grupuri paramilitare rusești. În decurs de două luni, regiunile Luhansk și Donețk s-au separat de Ucraina. Suportul militar rus acordat insurgenților din cele două provincii a fost imediat condamnat de autoritățile de la Kiev. Sancțiunile aplicate Rusiei au avut efecte minuscule, motiv pentru care Putin s-a simțit împuternicit să-și continue planul său expansionist.

Pe 24 februarie 2022, Putin ordonă armatei ruse să invadeze Ucraina din est și apoi din sud. Când scriu aceste rânduri (6 martie), războiul este în plină desfășurare. Rezistența eroică a forțelor ucrainene este lăudată și glorificată în aproape întreaga lume. Sancțiunile economice și financiare au fost din nou aplicate într-o formă selectivă, dar Putin (aparent) nici nu se sinchisește de ele. A fost de ajuns să menționeze că alerta nucleară este o opțiune pe care ar folosi-o împotriva celor care i-ar ajuta militar pe ucraineni pentru ca NATO să declare că nu va trimite trupe în Ucraina, iar ajutoarele militare de mare importanță strategică (de ex., avioane de vânătoare) să fie abandonate.

Impunerea de sancțiuni este o scuză politică atunci când nu ai puterea, curajul ori determinarea de a lua măsuri decisive. Ideologii, având obiective diferite, folosesc sancțiunile selective ca o modalitate de a pretinde că le pasă și sunt îngrijorați. Astfel de oameni vor tolera morțile a mii de oameni înainte de a-și pune măcar la îndoială strategiile lor. Când ucrainenii cer disperați o zonă no-fly și arme adecvate, noi le spunem câte iahturi oligarhice au fost confiscate. Cu ce-i ajută aceste confiscări pe luptătorii din Ucraina?

Faza a II-a: Țările Baltice?

Împreună, Letonia, Estonia și Lituania dispun de aprox. 45.000 militari și o populație de circa 6 milioane. Foste republice sovietice, cele trei țări au largi minorități rusofone în care nu se poate avea mare încredere în cazul unei invazii rusești. Țările baltice au granițe terestre lungi cu Rusia și Bielorusia (interesată recent de a avea ieșire la mare), dar nu și cu țările scandinave, care le-ar putea oferi ajutor pe uscat.

Letonia și Estonia ar putea capitula în câteva zile, pe când Lituania ar rezista probabil trei săptămâni. Marele atu al țărilor baltice este apartenența lor la NATO. Orice agresiune împotriva lor ar activa automat art. 5 al Pactului Nord-Atlantic, deci un război continental.

Singura necunoscută în această fază, ca și în cele următoare, este dacă Putin va alege în mod sinucigaș să apese butonul nuclear. Omenirea încă se cutremură după 77 de ani de când Hiroshima și Nagasaki au fost bombardate atomic. Un duel nuclear NATO-Rusia va produce cel mai probabil a șasea extincție a vieții pe pământ.

Faza a III-a: Polonia până la râul Vistula?

Un element geografic important este Marea Câmpie Europeană, alcătuită din Câmpia Nord Europeană și Câmpia Est Europeană – o imensă suprafață de teren agricol care se extinde de la Bordeaux până în Bielorusia și dincolo de aceasta până la Urali. În Europa de Vest, câmpia este relativ îngustă (în cea mai mare parte cu o lățime de 320 km) în partea de nord a Europei, dar se lărgește semnificativ spre partea sa estică în Rusia de Vest, unde lățimea atinge 3.600 km. În estul Poloniei, lățimea minimă a câmpiei este constrânsă de Munții Carpați la sud și Districtul Lacului Masurian la nord. Kremlinul crede că dacă această porțiune minimă a câmpiei din Polonia ar fi securizată cu trupe rusești, atunci apărarea teritoriilor centrale ale Rusiei ar necesita doar o cantitate foarte limitată de forțe statice. Ancora ideală ar fi de-a lungul fluviului Vistula, care împarte aproximativ în jumătate țara și capitala Varșovia.

Relațiile istorice dintre Polonia și Rusia (imperiu țarist, federație comunistă) au fost dintre cele mai încordate de pe continent. Imperiul țarist a participat la cele trei împărțiri ale Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, care au rezultat în eliminarea țării de pe hartă vreme de peste un secol. În 1939, Uniunea Sovietică și Germania au invadat și împărțit din nou Polonia. Ca urmare, teritoriile poloneze ale Galiției de est și Volhyniei au devenit teritorii ucrainene, iar Lwów a devenit Lviv. Similar, în aceeași perioadă, teritoriile românești ale Bucovinei de Nord și Herței au devenit teritorii ucrainene, iar Cernăuți a devenit Chernivtsi. După război, Polonia a fost compensată cu 112,000 km ² de teritorii est-germane. După același război, România a fost „compensată” cu pierderea Insulei Șerpilor în favoarea aceleiași Ucraine.

Finalizarea extinderii granițelor Rusiei de-a lungul Vistulei nu va fi la fel de simplă și ușoară ca în cazul invadării țărilor baltice. Pe lângă scutul NATO, Polonia are și o armată mai numeroasă (circa 99.000 trupe active) decât toate cele trei armate baltice împreună.

Faza a IV-a: Granița sud-vestică a Rusiei pe Prut sau pe crestele Carpaților Orientali?

O scurtă inspecție a Figurii 1 sugerează că flancul sud-estic al Rusiei este cel mai ușor de securizat.

În zona caucaziană, Armenia este deja dependentă de ajutorul militar rusesc în lupta sa cu Azerbaidjanul. Baza militară de la Gyumri, cu circa 3.000 soldați, a fost construită în 1941 și este activă până în prezent.

Georgia este un pigmeu militar pe care Rusia l-a învins în doar cinci zile în timpul Jocurilor Olimpice din 2008. Două provincii georgiene, Abhazia și Osetia de sud, au fost recunoscute de Rusia pe modelul care s-a repetat recent în cazul provinciilor separatiste Luhansk și Donețk.

Înaintea dizolvării sale din 1991, Uniunea Sovietică avea frontiera sud-vestică pe Prut și brațul Chilia al Dunării. În prezent, de-a lungul vechii granițe, Ucraina împreună cu Republica Moldova controlează așa numita trecătoare basarabeană – zonă joasă situată între Marea Neagră și Carpați, folosită în istorie de invadatorii turci. Controlând această trecătoare, Rusia va limita abilitatea Turciei de a amenința teritoriile centrale rusești.

Ar putea Rusia să refacă vechea graniță sovietică din sud-vest? Este foarte posibil. Moldova nu se compară militar nici măcar cu Georgia. Cu o populație de circa 4 milioane locuitori, din care aproape jumătate votează cu partidele pro-Rusia, este greu de imaginat că Moldova va putea să reziste mai mult de o săptămână-două unei eventuale invazii rusești. Un element agravant al situației de la estul României este existența provinciei separatiste Transnistria și a bazei militare ruse de la Tiraspol. Aplicarea modelului de succes din Georgia și Ucraina sugerează că Rusia ar putea recunoaște independența Transnistriei și dorința locuitorilor de acolo de a fi protejați de armata rusă, motiv suficient pentru a-și trimite armatele acolo.

Când războiul din sudul Ucrainei va ajunge la Odesa, este de așteptat ca trupele rusești staționate în Transnistria să se alăture celor invadatoare și, împreună, să împingă granița Rusiei până la Prut. Există niște poduri peste Nistru care ar trebuie cucerite cu parașutiști înainte de a fi distruse de localnici, deși este greu de crezut că ucrainenii își vor sabota propria infrastructură.

Mai rămâne România propriu-zisă, zona dintre Prut și Carpați. A gândi că întreaga Moldovă, de la Nistru la Carpați și, cum spune poetul, din Hotin şi pân’ la mare / Vin muscalii de-a călare (Fig. 1), ar intra sub ocupație rusească, este grotesc: noi suntem sub scutul NATO. Dar, forțând nota, poate nu este la fel de bizar și pentru Rusia și nu știm cu precizie ce ne rezervă viitorul. O graniță rusească pe crestele Carpaților Orientali, cu puține și ușor de controlat trecători, ar fi mult mai ușor de apărat decât una larg desfășurată pe un teren plat și extins. Iar trecătoarea basarabeană ar putea fi închisă printr-o linie fortificată între Galați și Focșani. Acum tot acest scenariu sună ca pură fantezie. Să sperăm că va rămâne așa.Citeste continuarea pe Contributors.ro