Cronica de teatru: Meandrele cv-ului politic al lui Victor Eftimiu

Istoricii literari auhtoni nu sunt din cale afară de sensibili la virtuțile artistico-estetice ale literaturii dramatice create pe plaiurile mioritice. În marea majoritate a cazurilor, dramaturgii și dramaturgia sunt expediați la sfârșitul unor capitole, sentințele substituind preponderent analizele. Excepția majoră fiind, desigur, et pour cause, creația lui I.L. Caragiale. Oricât de mult i-ar fi reevaluată astăzi proza fantastică, nenea Iancu se legitimează, totuși, pe mai departe, ca o figură emblematică a culturii române prin scrierile destinate scenei. Prin O noapte furtunoasă, O scrisoare pierdută, Conu Leonida față cu reacțiunea, Năpasta, chiar și prin controversata D’ale carnavalului. Care, să fim drepți, a intrat cu adevărat în atenția cercetătorilor literaturii doar după marele spectacol din 1964 al lui Lucian Pintilie.

Iată de ce spun că m-ar fi mirat din cale afară dacă aș fi aflat că la nu știu ce editură a apărut o monografie dedicată lui Victor Eftimiu. Despre care, chiar și oamenii de teatru, cad de acord că a fost ceea ce se cheamă un dramaturg minor.Desigur, nu exclud defel ca prin cine știe ce universitate să se scrie încă teze despre creația lui, numărul celor ahtiați după dobândirea titlului de doctor fiind, cred, substanțial mai mare decât acela al subiectelor majore de istorie literară despre care am putea afla astăzi cine știe ce lucruri noi.

Eftimiu a trăit într-o lume politic relativ diversă. Uneori chiar cu răsturnări de situație absolut senzaționale. O lume marcată, în perioada interbelică, de influențele politice ale conservatorilor, liberalilor și țărăniștilor, parazitată de legionari cu care Eftimiu a intrat în contradicție. A avut o atitudine versatilă în comunism. Comuniștilor le-a și făcut jocurile, dar s-a și distanțat de ei. Fapt ce nu avea cum să nu stârnească atenția Securității.

A scris mult, compulsiv de-a dreptul, suferea și de grafomanie, și de arghirofilie deopotrivă, însă, la o adică, el rămâne în memoria colectivă ca autor doar a două piese de teatru. Înșir’te mărgărite și Omul care a văzut moartea. Prima, deși e un basm dramatizat, apare relativ rar pe afișele instituțiilor românești de spectacole, nu cred că neapărat deoarece copiii de astăzi ar fi devenit insensibili la povești. Ci fiindcă, pentru a o pune cât de cât onorabil în scenă, e nevoie de bani, și nu puțini. Mai e nevoie și de fantezie. Cea de-a doua e mult mai accesibilă. Omul care a văzut moartea, “piesă care critică politicianismul din vremurile burgheze”, cum se spunea pe vremuri, face parte din ceea ce eu numesc repertoriul de salvare. Asemenea multor altor titluri din dramaturgia interbelică ce garantează prin ele însele, prin scriitură, succesul de public. Mai concret spus, oricât de prost ar fi montate Gaițele lui Kirițescu, Titanic Vals și …Escu, de departe scrierile cele mai cunoscute ale lui Tudor Mușatescu, poate chiar și Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, publicul dă buluc în sala de spectacole. La fel stau lucrurile și cu Omul care a văzut moartea. O spun din experiență proprie. Din amintirile de pe vremea când am fost secretar literar în regim de cumul de funcții la ceea ce se chema atunci Teatrul de Stat din Oradea.

Am făcut această poate prea lungă introducere la recenzia consacrată cărții lui Cristian Preda Robul succesului, apărută în anul 2022 în colecția Memorii/jurnale a editurii Humanitas din spirit, hai să-i spunem, mimetic. Cristian Preda își începe volumul ce reconstituie biografia politică, tribulațiile publice ale lui Victor Eftimiu (cartea are subtitlul Viața politică a lui Victor Eftimiu sub șase Constituții) evocând spectacolul cu Înșir’te mărgărite ce a redeschis Sala Mare a Naționalului bucureștean în 2015 ca și o petiție ce solicita renovarea în regim de urgență a unei case bucureștene din strada Silvestru, casă lăsată, ca atâtea altele de altfel, în paragină. Și care are legătură cu personajul.

Așadar, Cristian Preda, profesor universitar, decan, fost consilier prezidențial, politolog calificat și nu făcut de cine știe ce televiziune ce ducea lipsă de vorbeți, om cu atitudine civică, care își face așa cum se cuvine ceea ce Gabriel Liiceanu numea profesiunea de cetățean, nu își pierde vremea încercând, cum iarăși se spunea pe vremuri, o reevaluare a moștenirii literare a lui Eftimiu. Ceea ce nu înseamnă că nu a citit cam tot ceea ce a rămas dintre scrierile acestuia. Piese de teatru, poezii, scrieri pentru copii, proză mai mult sau mai puțin scurtă, articole, editoriale, comentarii politice risipite prin gazetele vremurilor. Sau aprecierile unor exegeți. De la E. Lovinescu și G. Călinescu la Z. Ornea și Nicolae Manolescu.

Cristian Preda nu este mai mult decât ar fi fost cazul sensibil la glumele și legendele născute pe seama lui Victor Eftimiu și care nu au fost nici ele nicidecum puține. Eftimiu a fost un egolatru, s-a gândit și a încercat să își construiască propria posteritate, după cum vedem astăzi, cu rezultate pe termen lung aproape zero. Autorul biografiei nu insistă mai mult decât s-ar fi cuvenit asupra mariajului lui Eftimiu cu actrița Agepsina Macri și nici asupra cohortei de amante pe drept sau pe nedrept puse în cârca scriitorului.

După modelul cv-urilor moderne, Cristian Preda reface povestea vieții, în fapt, meandrele traiectului politico-literar al lui Eftimiu din momentul ultimilor ani din existența acestuia ( se detaliază problemele ridicate în România lui Ceaușescu de vizita scriitorului pe meleagurile Albaniei natale, o Albanie aflată sub dictatura lui Enver Hogea, cu care regimul de la București nu se afla atunci în raporturi din cale afară de tandre) până la începuturile literare, chiar și mai încolo ale scriitorului din perspectiva relației dintre cultură și politică. A raporturilor dintre creator și feluriții puternici ai vremii. De la Titu Maiorescu și Iuliu Maniu până la Constanța Crăciun și Gheorghe Gheorghiu-Dej. Unor vorbe salvatoare ale acestuia din urmă (Dej l-a numit într-o împrejurare nu doar publică, ci și oficială pe Eftimiu prieten) scriitorul datorându-i revenirea în actualitate într-un moment în care steaua părea să îi apună.

Numai că nu aceste întâlniri au fost cele mai spectaculoase din existența lui Victor Eftimiu. Ci cea cu Stalin, consumată în vremea călătoriilor inițiatice obligatorii ale intelectualilor din proaspăt constituitul Bloc comunist în URSS, și cea cu Enver Hogea. Care Enver (așa îi spuneau, cu grotescă, lugubră impusă familiaritate, albanezii terorizați de dictatură călăului lor) avea, țineți-vă bine!, un interes la omul care văzuse moartea. Interes ce ținea de o problemă legată de imaginea proprie. Unde mai pui că l-a calificat scriitor albanez.Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro