De ce sunt geologii mai sceptici decât restul lumii științifice în legătură cu încălzirea globală antropogenă și catastrofică?

În principiu, orice om de știință adevărat trebuie să fie un sceptic. Așa am fost instruiți; punem la îndoială experimentele și teoriile. Încercăm să repetăm sau să reproducem în mod independent ceea ce citim în publicații – doar pentru a ne asigura că nu s-au făcut greșeli.

Dar când un climatolog, membru al Centrului Hadley pentru predicție și cercetare climatică, laureat cu Premiul Nobel pentru pace, afirmă fără echivoc că „datele nu contează”, că „nu ne bazăm recomandările pe date” autentice și verificabile și că singura „bază” a afirmațiilor lor o reprezintă „modelele climatice”, un om de știință adevărat devine brusc sceptic și se întreabă, pe bună dreptate, „știință-i aiasta sau altceva”?

Pe urmă vine un alt șoc tulburător: Modelele climatice din anii ’70 îngroziseră lumea cu apocalipsa răcirii globale și venirea unei noi ere glaciare (vezi detalii în Sindromul Chicken Little). Spre fericirea omenirii, modelele climatice glaciale s-au dovedit simple fantasmagorii. Și-a pus cineva cenușă-n cap pentru apelurile stupide la groaza glaciară? Nu, desigur. Dar, după câțiva ani, alte modele climatice pentru care „datele nu contează” au anunțat omenirea că vine altă catastrofă – încălzirea globală. De data aceasta, surpriză: IPCC și Al Gore, un „climatolog” de mare calibru, au fost onorați cu Premiul Nobel. Iar pe 5 octombrie 2021, unul din cei trei laureați ai Premiului Nobel pentru fizică a fost nonagenarul Syukuro Manabe, care a lucrat în cadrul Universității Princeton, Geophysical Fluid Dynamics Laboratory (GFDL) – NOAA. Motivația Academiei Suedeze în acordarea premiului a fost următoarea:

Pentru modelarea fizică a climei Pământului, cuantificarea variabilității și predicția fiabilă a încălzirii globale.

În articolul Nobila minciună și premiul Nobel pentru fizică 2021 am demonstrat că două dintre simulările climatice ale laboratorului GFDL-NOAA (GFDL-CM3 și GFDL-ESM2), în care a activat multă vreme laureatul Nobel Syukuro Manabe și oamenii pe care i-a format, sunt printre cele mai excentrice în raport cu datele reale măsurate. Dar, hei, „datele nu contează”, iar „predicția fiabilă a încălzirii globale” nu se bazează pe date, ci pe „modelele climatice”, laureate cu Premii Nobel.

Ce-aș mai putea adăuga la această tristă realitate a simulărilor climatice? Am scris în repetate rânduri de ce sunt sceptic în legătură cu aceste activități ale climatologilor, am folosit chiar și o comparație, deranjantă pentru unii cititori, între simulare și o anumită activitate rușinoasă pe care, dacă o practici suficient de mult timp, începi să crezi că este adevărata treabă. Am mai demonstrat, de asemenea, de ce majoritatea modelelor climatice sunt „fierbinți” prin manipularea sau „tunarea” unor parametri, marcând o trecere periculoasă de la climatologie la calamitologie etc.

Aș mai dori să aduc un extra-argument împotriva idolatrizării modelelor climatice. Deși un oficial IPCC a recunoscut că Sistemul climatic este un sistem haotic cuplat neliniar și, prin urmare, predicția pe termen lung a viitoarelor stări climatice nu este posibilă, o armată (bine plătită) de modelatori climatici continuă să producă fie modele care reproduc neconcordant datele reale din trecutul planetei, fie modele, lipsite de date, care prezic viitorul pe baza extrapolării acelor modele demonstrate ca fiind NE-fiabile în confruntările cu paleoclima. Cu alte cuvinte, modelele climatice IPCC depind extrem de mult de ajustarea continuă a parametrilor de intrare (de ex., proprietățile și efectele aerosolilor atmosferici, precum și distribuția lor temporală și geografică, distribuția și activitatea norilor, care produc cele mai importante feed-back-uri cu efect de seră). Prin urmare, s-ar putea spune că acele modele și majoritatea datelor pe care le folosesc nu reprezintă nimic mai mult decât un exercițiu de ajustare a curbelor. Potrivit fizicianului Freeman Dyson, faimosul matematician John von Neumann a declarat: Dați-mi patru parametri ajustabili și pot modela un elefant. Dați-mi încă unul și îl pot face să-și miște trompa.

Spre deosebire de climatologi, colegii lor din domeniul științelor pământului (geologi, geofizicieni, paleontologi, geochimiști, mineralogi, structuraliști ș.a.) lucrează cu date tari când încearcă explicarea unor activități terestre din trecut (probe de roci, fosile, minerale, carote din foraje sau de pe fundurile oceanelor, măsurători de laborator, măsurători geofizice terestre, marine și în găurile de sondă etc.). Iar despre viitor, simulările din domeniul științelor pământului sunt rara avis in terra, deoarece, realistic privind lucrurile, noi nu putem cunoaște viitorul, pentru că, dacă l-am cunoaște, n-ar mai fi viitor. Și aici apare o diferență majoră între climatologi și geologi.

O altă diferență importantă este lipsa recunoașterii publice a marilor descoperiri geologico-geofizice în evoluția cunoașterii științifice. teoria derivei continentelor, propusă de meteorologul Alfred Wegener în 1912 a fost luată în derâdere: Cum să se miște continentele pe suprafața pământului ca vapoarele pe apa oceanelor? După multe decenii și eforturi multiple din partea geologilor și geofizicienilor, teoria lui Wegener a fost încorporată într-o vastă sinteză – teoria plăcilor tectonice, bazată pe date tari despre expansiunea fundurilor oceanice și inversiunile câmpului geomagnetic. Era anul 1968 și cea mai importantă revoluție științifică a secolului al XX-lea era triumfătoare. A primit cineva un Premiu Nobel pentru pace sau pentru fizică? Doamne ferește…

În anul 1980, familia Alvarez (tatăl fizician, fiul geolog) au demonstrat cu date tari că pământul a suferit o catastrofă cosmică cu 66 milioane în urmă, fiind lovit de un asteroid. Acel eveniment a declanșat cea de-a cincea extincție a vieții, a condus la dispariția a circa 75% din totalul speciilor existente, a produs modificări semnificative ale climei și, foarte important, a confirmat teoria lui Georges Cuvier, opusă celei a lui Darwin, conform căreia evoluția vieții pe pământ nu este graduală și continuă, fiind supusă periodic unor cataclisme cosmice. A primit familia Alvarez un premiu Nobel pentru descoperirea lor? Nu, doar tatăl primise un Nobel în fizică pentru o descoperire fără legătură cu catastrofa cosmică de acum 66 milioane de ani.

Când unii colegi geologi, cârcotași sau invidioși, au încercat să anuleze descoperirea făcută de familia Alvarez, pretextând că dacă a ieșit fum trebuie găsit locul unde a izbucnit focul, a fost rândul unui tânăr geofizician să descopere craterul Chicxulub produs de impactul asteroidului cu suprafața terestră. Descoperirea majoră făcută de tânărul Glen Penfield a fost publicată în 1991. Ei, și?! Merita cumva un premiu Nobel? Doamne ferește…

Inventată încă din 1947, fracturarea hidraulică a rocilor sursă de petrol și gaze a beneficiat de o serie de descoperiri majore: folosirea apei „alunecoase” (slickwater), forajul orizontal dirijat de mare precizie, micro-seismicitatea indusă ș.a. O cohortă de geologi, geofizicieni și ingineri de foraj au transformat o metodologie veche în ceea ce am numit revoluția triumfătoare a argilelor, cea mai importantă realizare tehnologică a primelor decenii ale secolului al XXI-lea. Oameni ca George P. Mitchell sau Nick Steinsberger, care au contribuit enorm la nașterea și implementarea cu succes mondial a revoluției argilelor, meritau cu prisosință un Premiu Nobel, chiar pentru pace. Dar așa ceva nu poate: Al Gore, Barack Obama, Yasser Arafat ș.a. sunt mult mai merituoși, nu-i așa?…

Scopul articolului de azi este prezentarea unei alte descoperiri majore din domeniul geologiei și geofizicii, despre care extrem de puțin lume știe ceva, dar care are o contribuție esențială la studiul celor două schimbări ale climei de-a lungul timpului. Pentru a clarifica poziția mea: Clima terestră descrie două stări: glaciație sau interglaciație. Schimbarea climei înseamnă trecerea continuă de la o stare la alta. În limba engleză, expresia consacrată este climate change, nu climate changes. Și în alte limbi, clima se schimbă la singular. În limba română însă, se vorbește de schimbări climatice. Fiind un termen la plural, întrebarea firească este următoarea: de câte schimbări climatice se vorbește, de fapt? 2, 10, 100, 1000 de schimbări? Mister adânc… Imprecizia formei de plural are avantajul unei potențiale manipulări: dacă am vorbi doar de schimbarea climei n-ar sugera la fel de multe conotații negativ-periculoase ca termenul schimbări climatice. Nu cunosc cine a introdus în limba română forma de plural pentru schimbarea climei și aș fi recunoscător să aflu detalii pentru îmbogățirea bagajului lingvistic personal.

Stratigrafia secvențială și rolul ei în climatologie

În marea familie a geoștiințelor, stratigrafia studiază stratele de roci sub aspectul compoziției, originii, poziției relative, eventualelor accidente tectonice prezente etc. pentru a determina istoria lor geologică, a înțelege și explica organizarea stratelor într-o coloană verticală și a restabili variațiile verticale și laterale originale ale acestora.

Primul stratigraf recunoscut a fost Leonardo da Vinci, care, în 1508 (Codex Leicester) a observat că straturi distincte de roci și fosile acopereau suprafețe mari, iar straturile s-au format în momente separate – nu în timpul potopului biblic unic.

Dezvoltarea ulterioară a stratigrafiei a fost datorată contribuțiilor excepționale ale unor oameni precum Nicholaus Steno (1669, principiile fundamentale ale stratigrafiei), William Smith (1815, prima hartă litostratigrafică din lume), Charles Lyell (1830 – 1833, principiile gradualismului și uniformitarianismului), Larry Schloss (1948, 1963, identificarea neconformităților la scară continentală), David E. Frazier (1974, episoadele depoziționale) și mulți alții.

Primele patru secole le putem considera „clasice”, stratigrafia și paleontologia reușind să ofere o primă scară geologică cu timpi relativi, nu absoluți (un strat este mai nou decât cel aflat dedesubt și mai vechi decât cel aflat deasupra). Geologii determină vârsta relativă a stratelor printr-un proces numit corelare stratigrafică, utilizând litologia și conținutul de fosile. Descoperirea radioactivității naturale a rocilor a permis geologilor, începând din sec. al XX-lea, să obțină și vârste absolute ale rocilor și formațiunilor cercetate.

Tot în această perioadă „clasică”, stratigrafii au ajutat imens colegii climatologi. Cum? Natura stratelor sedimentare depozitate într-o anumită locație reflectă climatul din acea locație. De exemplu, un afloriment care expune o gresie cu masive încrucișări depoziționale (cross beds), acoperită succesiv de cărbuni și till glaciar indică faptul că situl aflorimentului a trecut prin trei climate diferite (deșert, apoi tropice și în final glaciație) de-a lungul timpului. Dar lipsea un element esențial din tabloul stratigrafic planetar: o curbă eustatică globală (variația nivelului mării) de la începuturile vieții pe pământ și până în prezent. Variația nivelului oceanic este o componentă cheie a oricărei simulări climatice.

Începutul perioadei „moderne” a stratigrafiei a coincis cu începutul anului 1977. Pe 1 ianuarie al acelui an, American Association of Petroleum Geologists (AAPG) a publicat un volum masiv de contribuții ale unor experți geologi și geofizicieni: C.E. Payton (ed.) Seismic Stratigraphy – Applications to Hydrocarbon Exploration: American Association of Petroleum Geologists, Memoir 26. Era pentru prima dată când noua variantă a stratigrafiei – seismică – făcea obiectul unui efort colectiv deosebit de valoros, prezentând o schimbare de paradigmă, o metodă nouă și revoluționară de analiză și interpretare a secțiunilor seismice (cartea a avut imediat patru re-editări până în 1980). Să nu uităm că apariția volumului avea loc la doar trei ani după criza petrolieră, într-o perioadă în care lumea occidentală, și în special SUA, era extrem de panicată de dependența sa de petrolul străin. Oricine putea să îmbunătățească predicția rezervoarelor de hidrocarburi pentru a îmbunătăți producția internă urma să fie foarte apreciat.

Dar, dincolo de aspectele teoretice și practice ale descoperirii unor noi zăcăminte de hidrocarburi, AAPG Memoir 26 a intrat în istorie datorită seriei de unsprezece capitole din cea de-a doua secțiune, intitulată „Stratigrafia seismică și schimbările globale ale nivelului mării”. Pregătite de P. R. Vail, R. M. Mitchum și alți geologi și geofizicieni de la compania Exxon (ExxonMobil astăzi), aceste capitole descriu neconformitățile regionale și schimbările stratigrafice care rezultă din fluctuațiile nivelului mării, precum și modul în care aceste schimbări pot fi interpretate din studiile seismice.Citeste continuarea articolului si comenteaza pe Contributors.ro