Dincolo de „blesteme”: cazul Mănăstirii Frăsinei sau de ce noi nu mai putem crede ca strămoşii noştri

La jumătatea ȋndepărtaţilor ani 1990, exista ȋn rândul studenţilor o fervoare religioasă greu de imaginat astăzi. Curioasă, deschisă, ecumenică (groaznic şi infrecventabil cuvânt pentru pravoslavnicii de astăzi), deloc fundamentalistă.

În fine, poate sunt eu prea blând cu trecutul, dar trecerea timpului te face să rotunjeşti asperităţile memoriei şi nu numai. Mulţi dintre colegii mei au ales să intre ȋn monahism; o alegere dificilă, greu de ȋnţeles din exterior, dar asta-i cu totul altă poveste. Mai ales aceştia formau grupuri de patru-cinci persoane şi plecau ȋn week-end, chiar şi ȋn toiul iernii, fără maşină personală sau facilitătile de transport de astăzi, la „mănăstiri”.

Mănăstirea Frăsinei – asprime şi rigoare, atracţia interdicţiei, fascinaţia muntelui Athos

Era denumirea generică a excursiilor spirituale ȋntreprinse ȋn ţară, o redescoperire simplă şi directă a unei forme de existenţă, cea monastică, interzisă sau limitată până atunci. Destinaţiile preferate erau Mănăstirea Sihăstria (puterea de atracţie duhovnicească a Părintelui Cleopa era la maxim de potenţial), Mănăstirea Rohia (asociată Pr. Nicolae Steinhardt, ortodoxia “fină”, intelectuală, asumată) şi, ȋn fine, Mănăstirea Frăsinei (asprime şi rigoare, atracţia interdicţiei, fascinaţia muntelui Athos, dar un “Athos” mai accesibil, la ȋndemâna bugetului studenţesc).

Timpul a trecut repede, eu nu am ajuns niciodată nici la Athosul cel mare, nici la cel „mic” de la Mănăstirea Frăsinei, dar m-am ȋntâlnit cu el zilele trecute, sub titlurile grele din presa românească, blesteme, interdicţii, contestaţii şi inevitabilului “scandal” asociat.

O mică paranteză etimologică: cuvântul “scandal” are origini latineşti (scandalum) iar ȋn limba mamă ȋnseamnă ceva care te ȋmpinge să faci lucruri rele, să deviezi, punctul din care ȋncepi să mergi pe o cale greşită.

Să revenim: faptele sunt prea bine cunoscute pentru a mai reveni aici. Sintetizat ar fi vorba de: mănăstirea Frăsinei are un regulament (“rânduială”, ȋn limbaj bisericesc) mai aparte, care NU permite accesul femeilor “cea mai puternică ispită omenească”, după cum explică corect teologic comunicat Patriarhiei, accesul femeilor la acest aşezământ.

De ce nu au acces femeile la unele mănăstiri, nu doar din România

Corectă teologic, repet, dar greu de acceptat pentru laici ȋntr-o societate ȋn care dreptul la autonomie individuală, libertate absolută de mişcare şi acces este literă de lege. A se vedea, la un alt nivel, cu efect de lupă, dezbaterile europene, de data aceasta, cu privire la accesul femeilor la Muntele Athos. De ce nu au acces femeile la unele mănăstiri, nu din România?

Pentru că monahul nu trebuie tulburat, nu trebuie “ispitit” (iarăşi, afurisitele astea de cuvinte arhaice, greu de folosit ȋn modernitate!) ȋn existenţa sa de prezenţa femeii, ȋn general. Bătrânul Freud ar avea şi el un cuvânt de spus, legat de reprimarea sexualităţii, dar nu insist. Şi nu vă indignaţi prea repede, cazul Frăsinei este unul blând.

Ar trebui să vizionaţi filmul lui Philip Groning, “Marea Tăcere”, din 2005, filmat ȋntr-o aspră mănăstire a ordinului Cistercian din Franţa pentru a ȋnţelege, sper, mai bine ideea de izolare şi rupere totală de lume, specifică monahismului ȋn general şi anumitor ordine catolice, ȋn special.

Sfântul Calinic de la Cernica a emis și un “avaton”, cea mai puternică formă de interdicţie

Mitropolitul Calinic (acum Sfântul Calinic de la Cernica), cam pe la 1860, reface aproape complet această mănăstire greu ȋncercată de istorie şi instituie un regulament de funcţionare apropiat de cel din Athos: nu se consumă carne, regim special de slujbe, prelungit şi interdicţie acces femei.

Iar pentru a menţine şi pecetlui ordinea, emite şi un “avaton”, cea mai puternică formă de interdicţie, o imprecaţie a forţelor divine asupra celor care ar depăsi o limită simbolică de acces, trasată la doi kilometri de vatra propriu-zisă a mănăstirii.

Poate ar trebuie remarcat că “legământul”, ȋn forma sa originală, conţinea atât ameninţări, cât şi aprecieri (blagoslovenie) la adresa celor care-l respectă.

Mai târziu, la limita zonei de interdicţie a fost construită o casă de oaspeţi şi o mică biserică la care veneau ȋn număr mare femei atrase de faima acestei mănăstiri şi de duhovnicii săi renumiţi. Cei care nu au fost niciodată ȋntr-o mănăstire faimoasă (evident, nu mă refer doar la Frăsinei) nu pot ȋnţelege micro-universul de acolo, populat de pelerini şi pelerine (aici chiar se impune scrierea inclusivă!) emoţie, miracole, drame familiale şi de sănătate, probleme psihologice diverse şi, cu voia Dumneavoastră, ultima pe listă, o căutare disperată a credinţei.

Multă bucurie şi suferinţă extremă, amestecate. Din motive care nu-mi sunt prea clare şi pe care nici ea nu le-a explicat, Mitropolia Olteniei a reȋnnoit acum câteva zile, printr-un “document de legământ cu blestem”, ansamblul interdicţiilor legate de Mânăstirearea Frăsinei. Restul ȋl cunoaşteti: comunicat al Patriarhiei care ȋncearcă să dezamorseze situaţia, apelând la logica cea mai profundă a monahismului (fuga mundi – detaşarea, ruperea de lume), denunţând “limbajul excesiv arhaic” al documentului. Dar, mă ȋntreb, ce limbaj ar trebuie folosit, pentru că cel mai puternic marker al Ortodoxiei este tocmai această menţinere a arhaicităţii?

Ceea ce s-a ȋntâmplat la Frăsinei are o explicaţie simplă şi clară din punct de vedere al antropologiei spaţiului religios

Sfântul Calinic a instituit, cu mijloacele care-i stăteau la dispoziţie, o interdicţie formală de acces la un spaţiu ȋnchis, circular, ȋn jurul mănăstirii.

Cu alte cuvinte, a dat naştere unui spaţiu liminal, care separă două lumi diferite, unite prin credinţă, dar separate de identitatea de gen. Din totdeauna, aceste “spaţii liminale” au fost spaţii ambigue, care duc pe de o parte la o omogenizare a status-ului (“pelerinii”, “credincioşii”, “călugării” sau, din contră, “necredincioşii”) dar şi la o permanentă dorinţă de transgresare a limitei, de nerespectare a regulilor.

Cel mai simplu şi banal exemplu pentru a ȋnţelege este rândul de aşteptare, coada: mereu se va găsi cineva care să nu aştepte, să nu respecte regula interdicţiei impusă prin simpla existenţă a acestuia. Spaţiile de acest gen pot fi transgresate (depăşite, traversate), doar dacă se impun anumite ritualuri (rituri) de trecere, o noţiune cheie de care cred că mai toată lumea a auzit. Dar aici, ȋn acest caz precis, ele nu există, pentru că nu poate fi vorba de o trecere, o pătrundere ȋn teritoriul interzis.

În situaţii ca acelea de la Frăsinei trebuie să căutăm problemele, dar şi soluţiile pe care BOR le are pentru a manageria (scuze, alt cuvânt mai potrivit nu am avut!) situaţiile de instabilitate pe care orice spaţiu liminal şi de interdicţie le produce prin ȋnsăşi natura sa. Această logică se aplică, printre altele, şi pentru marile pelerinaje, cum ar fi cel de la Iaşi, de pildă.

Dacă din punct de vedere teologic lucrurile sunt simple şi clare, nu acelaşi lucru se poate spune şi din punct de vedere social. Biserica pare depăşită de toate aceste mari provocări ale modernităţii, pe care ea trebuie să le analizeze şi să le adopte din mers. Acolo unde este cazul. Dar la Frăsinei este un punct de ruptură, pentru că nu există cale de mijloc, zonă de gri, sau “batistă pe ţambal”- expresie populară, accept, dar atât de plastică. Treci sau nu treci – aceasta-i ȋntrebarea! Iar concesia găsită (biserică din vale, zisă a “femeilor”) este anulată şi ea ȋn acest moment.

Reţelele sociale şi media virtuală sunt pentru religiozitatea populară ca uleiul pentru motor

La un alt nivel, societatea se simte foarte atrasă de această devălmăşie, de aceste “scandaluri” cu repetiţie pe care le generează şi le suferă, concomitent, Biserica. Preotul Visarion Alexa, despre care am mai avut ocazia să scriu aici, charismaticul părinte Calistrat, Mănăstirea Frăsinei – dar lista este cu mult mai lungă – arată de fapt o adevărată viitură, o răbufnire din adâncurile vieţii sociale şi ale religiozităţii populare, care nu dispare, ci doar se adaptează.

Reţelele sociale şi media virtuală sunt pentru religiozitatea populară ca uleiul pentru motor (scuze, ca bateria pentru maşina eco).

Nu se pot norma teologic şi “domestici” instituţional aceste valuri succesive de vrăjire şi dez-vrăjite a lumii (ȋn sensul sociologic, weberian, al lui Marcel Gauchet, désenchantement ) prin care se exprimă, proteic, relaţia lumii noastre cu religia, decât cu preţul unor schimbări pe care Ortodoxia nu le va accepta niciodată. Aşa cum spunea ȋn anii 30, necitabilul, ȋn zilele noastre, profesor Nae Ionescu, “forţă şi slăbiciunea Ortodoxiei constă tocmain ȋn faptul că ea nu se poate schimba”.

În fine, criza provocată de comunicatul Mitropoliei Oltenie este relevantă pentru raportul pe care societatea noastră ȋl mai are cu Tradiţia. Nu, nu este vorba de “tradiţia” de pe borcanele de iaurt sau etichetele de salam, epuizată până la ultima virgulă de enervanta maşinărie publicitară, care nu mai ştie cum să vândă chimia drept roua de pe pajiştea plină cu flori.

Tradiţia religioasă, care vine din trecut, se trăieşte ȋn prezent şi se transmite ȋn viitor. Bref, noi nu mai putem crede ca şi străbunii noştri, ceva important s-a modificat şi se modifică ȋn continuare. Poate că parabola smochinului neroditor (blestemarea smochinului de către Iisus) prezentă ȋn Evangheliile după Matei şi Marcu nu putea fi ȋnţeleasă pe deplin, având ȋn vedere uluitoare sa complexitate – o alegorie legată de nerodirea şi lenea sufletului. Dar spiritul său, legat de interdicţie, de efectul practic şi imediat, da.

Toate aceste “scandaluri” cu repetiţie se ȋntorc ca un bumerang asupra Bisericii Ortodoxe

În modernitate, trăim ȋntr-o permanentă nevoie de inventar al evenimentului imediat şi de manipulare a dispozitivelor care produc sens şi coerenţă religioasă. Am putea spune că este vorba de secularizare, la urma urmei. Toate aceste “scandaluri” cu repetiţie se ȋntorc ca un bumerang asupra Bisericii Ortodoxe, cu un devastator efect. Bemol: vă invit să citiţi, cu răbdare şi calm, comentariile de pe unele saituri care au relatat acestă ştire. Veţi fi uimiţi de războaiele care se duc acolo, de ura şi sângele virtual vărsat la datorie.

Dar mai este ceva: secularizarea produce la rândul ei noi forme de expresie a religiozităţii, de la ȋndârjirea cu care cei care se simt ameninţaţi de “duşmanii ortodoxiei şi ai neamului” ȋşi apără opţiunea religioasă, virând spre fundamentalism, la cei care sunt fericiţi tocmai pentru că NU mai aparţin religiei şi caută altă forme de trăire spirituală. Dezvoltare personală, coaching şi mindfulness, ecologie. Evident, simplific mult. Punct şi de la capăt. Aşteptăm cu nerăbdare episodul următor, “scandalul” următor. Până atunci, nu uitaţi să consumaţi iaurturile şi lactatele “bio-eco”. Mai scumpe, dar merită să consumăm “tradiţie”- cu ghilimele. Ceea ce tocmai aţi făcut şi parcurgând cu răbdare, sper, acest text. Iertare şi mulţumiri, iubită cititoare şi iubit cititor!

Mirel Bănică este cercetător ştiinţific, Institutul de Istorie a Religiilor, Academia Română, Bucureşti. Doctor ȋn ştiinţe politice a Universitătii din Geneva, Elveţia. Ultima carte publicată: “Prin România. Carnete de drum”. Editura Polirom, 2020. Volum ȋn pregătire: “Monahismul românesc după 1990: permanenţă, adaptare, schimbare”, toamna 2023, Editura Polirom.