Cazul Gheorghe Ursu. Cum să înțelegem uluitoarea conivența a unor magistrați din România cu foștii ofițeri de securitate?

Discutasem recent procesul torționarilor lui Gheorghe Ursu accentuând asupra a ce am numit, fără reținere, „Decizia înspăimântătoare a judecătoarei Mihaela Niță”. Însă cazul Ursu ridică în plină lumină ceva mai mult decât derutanta gândire a unui magistrat sau altul. El a devenit un rechizitoriu al justiției românești în ansamblul ei. Demersul împotriva responsabililor crimei politice căreia i-a cazut victimă Ursu a fost inițiat acum 33 de ani. A fost blocat, a fost oprit, a fost reluat, deviat și salvat mai mereu „în ultimă instanță”. Doar tenacitatea neverosimilă a fiului celui ucis, Andrei Ursu, a făcut posibilă ducerea procesului până la acest punct, al pronunțării unei hotărâri finale – după o primă amânare, a fost anunțată pentru 27 iulie a.c.

Nu pot fi acceptați ca martori ai torționarilor lui Gheorghe Ursu foști ofițeri de Securitate

Una dintre întrebările pe care le ridică procesul este apariția, pe scenă, ca martori ai inculpaților Vasile Hodiș și Marin Pîrvulescu, a unor foști colegi de instituție. Și nu oricare, ofițeri cu poziții de putere în Securitate: Aurel Rogojan, fost șef de cabinet al lui Iulian Vlad, Vasile Mălureanu, fost ofițer cu rang înalt în Direcția de Informații Interne, responsabil cu urmărirea scriitorilor, Filip Teodorescu, implicat în represiunea din Timișoara din decembrie 1989. Conform bunului simț și legii, nu pot fi acceptate ca martore persoane „aflate în duşmănie sau în legături de interese cu vreuna dintre părţi” (art. 315, Codul de procedură penală).

Prin însăși natura lor, securiștii erau adversarii lui Gheorghe Ursu, iar el dușmanul lor. Fiind șeful de cabinet al lui Iulian Vlad, cel fără al cărui ordin nu putea avea loc torturarea lui Ursu, Aurel Rogojan se afla undeva în umbra asasinatului.

Filip Teodorescu a avut competențe în urmărirea postului de radio Europa Liberă. Activitatea lui era continuată de acte represive împotriva oamenilor care se adresau postului, în cazurile considerate mai grave, prin Direcția de Cercetări Penale a Securității (exact cum s-a întâmplat cu Gheorghe Ursu). Și oamenii identificați și cercetați de Mălureanu luau tot drumul Direcției unde erau preluați de Hodiș și Pîrvulescu când „vinovăția” era trecută la propagandă împotriva orânduirii socialiste. Toți acești oameni au fost legați între ei în logica sistemului opresiv și toți erau adversarii concreți sau potențiali ai victimei. Toți au interesul ca activitatea lor criminală de dinainte de revoluție să nu fie cunoscută, să nu fie publicitată, ci să fie interpretată sub eticheta falsificfatoare a patriotismului.

Sinceritatea martorului constituie un criteriu cheie a cărei apreciere revine judecătorilor. Membrii Securității au fost dintotdeauna profesioniști ai nesincerității, ai dezinfomării și ai intoxicării. Să accepți foști angajați ai Securității ca martori în procese ce țin de actele criminale ale altor foști angajați este și antietic, și antiprofesional.

Într-un comentariu la articolul pe care l-am invocat în primul paragraf, doamna Simona Deleanu, bună cunoscătoare a cazului Gheorghe Ursu a susținut că, „oricât de imoral ni s-ar părea și oricât de imoral au decurs depozițiile martorilor provenind din fosta Securitate, nu cred că o instanță ar fi putut să nu îi admită ca martori”. Opinia cercetătoarei exprimă neînțelegerea rolului pe care îl au martorii în actul de justiție. Nu există un drept „de a fi acceptat ca martor”, și nici unul, al inculpaților, de „a îi avea ca martori pe cei ce îi propun”. Martorul este un instrument al adevărului juridic aflat la dispoziția instanței. Aceasta are obligația să apere dezbaterea în fața instanței de oricine are intenția să saboteze adevărul juridic. Ne-acceptarea ca martori ai lui Aurel Rogojan, Vasile Mălureanu, Filip Teodorescu etc. era o datorie profesională. Aștept ca într-o zi o decizie a CEDO să trateze folosirea unor astfel de martori, în asemenea situații, drept încălcarea dreptului la un proces corect.

Alte exemple, alți magistrați, alte enormități. Cazul Nechita Vasile

Degradarea gândirii profesionale precum în cazul judecătoarei Mihaela Niță se regăsește și în alte situații. Mă opresc la unul singur, al locotenentui colonel Vasile Nechita, angajat de altă dată al Inspectoratului Judeţean de Securitate Suceava. Una dintre fostele sale victime a cerut CNSAS să recunoască activitatea de poliţie politică a lui Nechita. Probelese aflau în Arhiva gestionată de Consiliu.

Exemple. La 21 februarie 1980, lt.col. Vasile Nechita semnase următorul raport ce-l viza pe subinginerul B.N.: „La data de 7 nov. 1979, informatorul « Stoica Cornel » ne-a semnalat că B.N. … ar comenta în mod negativ unele realizări, precum şi condiţiile de trai existente în ţara noastră. Ulterior, respectiv la 5 ianuarie 1980, sursa « Stoica Cornel » informează că B.N., discutând în prezenţa colegilor de serviciu despre societatea noastră socialistă, acesta a afirmat că « România nu va ajunge niciodată în comunism cu acest fel de organizare, ne chinuim degeaba şi facem eforturi inutile. Faţă de socialismul din România, comuna primitivă este orânduirea cea mai modernă şi dreaptă »”. Propunerea lui Nechita: „să se aprobe cercetarea şi avertizarea celui în cauză, după care să fie menţinut în evidenţa dosarului de obiectiv, pentru urmărirea şi stabilirea poziţiei ce o va avea în viitor”. Avertizarea a avut loc.

Într-un raport din 18 mai 1981, Vasile Nechita a propus avertizarea medicului A.V. deoarece acesta „audiază şi colportează ştirile transmise pe postul de radio Europa Liberă. … După avertizare va fi lucrat informativ în cadrul supravegherii informative pentru a cunoaşte reacţia sus-numitului după măsura întreprinsă”. Nota de buletin din 28 mai 1981 documentează că avertizarea iniţiată de V.N. a fost pusă în aplicare la sediul consiliului popular din comună „în prezenţa organelor locale de partid şi de stat, a directorului coordonator de la şcoala generală din localitate şi a altor persoane invitate pentru a lua atitudine împotriva faptelor menţionate mai sus”.

Locotenent colonelul a revenit la obiectivul B.N. în anul 1983, cerând luarea de măsuri împotriva lui cu argumentele: „B.N., fost avertizat în anul 1980 pentru manifestări duşmănoase, …, are din nou manifestări duşmănoase la adresa orânduirii noastre socialiste, în discuţiile purtate elogiază modul de viaţă capitalist şi afirmă că va încerca să părăsească ţara în mod ilegal, cu scopul de a se stabili în Occident. … Pentru a preveni extinderea activităţii duşmănoase … propun a se aproba cercetarea lui B.N. la sediul organului, împreună cu ofiţerul de cercetare penală, după care să fie avertizat în prezenţa conducerii unităţii şi a reprezentanţilor organelor de partid şi de stat din comuna Grăniceşti. Informativ se va stabili care este reacţia măsurii luate şi poziţia ce o va adopta în continuare suspectul”. O însemnare marginală pe document cerea ca avertizarea „să se facă într-un cadru mai larg, după ce în prealabil va fi anchetat şi determinat să-şi recunoască faptele”.

Colegiul CNSAS a recunoscut evidența, că fostul locotenent colonel Vasile Nechita s-a făcut vinovat de suprimarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului. A urmat contestația făptașului, iar cazul a ajuns la judecătoarea Loneta Gavrea de la Tribunalul Bucureşti Secţia a IX-a – Contencios administrativ şi fiscal. Domnia sa a decis:

„În speţă se reţine că nu există nici un document emanat de la pârâta pentru a se aprecia că, în calitatea sa de locotenent colonel a desfăşurat în mod direct şi personal activităţi sau că a avut atitudini care au suprimat sau îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului în scopul susţinerii puterii totalitar comuniste”. Ca urmare, „nota de constatare [a Colegiului CNSAS] rămâne un simplu document, fără nici o valoare probatoare, emanat de instituţia reclamată”.

În concluzie, pentru această magistrată, punerea sub urmărire informativă a unor oameni din cauza exprimării unor dubii cu privire la natura orânduirii socialiste, anchetarea şi avertizarea confirmate de documente,determinarea victimei să-şi recunoască faptele, propunerea de a fi folosite mijloacelor brutale împotriva anchetatului, nu au valoare probatorie. –Citeste intregul articol si comenteaza pe Contributors.ro