Ovidiu Verdeș a murit. M-a lăsat pe lumea asta cu niște muzici și niște faze​

Ovidiu Verdeș era profesor de Teoria Literaturii la Litere, București, deci nu orice prof, jongla abstracțiuni cum eu beam apă. Iar de două-trei zile nu mai este pe aici, pe lume. A pățit-o: a murit. M-a lăsat pe lumea asta cu niște muzici și niște faze. Și cu o mare tăcere: cine e?

Când lumea s-a deschis după 1989, Ovidiu Verdeș era printre puținii pe care credeam că-l cunosc de-o viață. Sunt sigur că fiecare-l cunoaște în felul lui. Pentru mine așa a fost, deși pe atunci de schimbasem câteva vorbe.

Îl urmărisem cu privirea de la Zoia, de la liceu. Era cu câțiva ani mai mare decât mine și îmi făcea impresia unui Sfinx cu fruntea-n nori. Împreună cu colegii lui, fără matricole la braț, purta elegant uniforma și stătea de vorbă nesfârșit despre chestii, pe lângă caloriferele reci și îmi înfoca mintea. O să fiu și eu ca el, nu? de asta credeam că-l cunosc de-o viață.

Ovidiu Verdeș s-a plasat în mintea mea de atunci într-un timp fără timp. Cu ochii lui pătrunzători, de mă speria, își trăia iluziile, utopiile, vremurile, neliniștile neclintit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și de aceea, pentru mine, Ovidiu era de privit și de urmat. Știa el sigur ceva ce eu nu voi afla vreodată.

Era de-al meu, pentru că am atâtea nebunii în cap încât aveam nevoie de un Sfinx. L-am cunoscut, cum spuneam, fără să-l văd. Din vorbe. Și, de aceea, mi se părea straniu felul în care m-am înfipt în fața lui, straniu cum mă tolera în jurul lui. Eu mereu sfios, neștiutor și glumind, cum poți fi altfel în fața unui Sfinx…

El tăcând sau punctând câte o observație. Ca un boxeur de mare clasă privind înc-un adversar previzibil.

Să nu credeți că Ovidiu Verdeș le știa pe toate sau era chiar un Sfinx. Nu. Era om. Dar vorbea puțin și-n zgârcenia lui îmi spunea mai multe decât un car de guri neîmpăcate sau bârfitoare. Era un om, dar, vedeți, așa e capul omenesc să reducă prietenii la niște etichete.

Când a apărut „Muzici și faze” – cartea lui de ficțiune nu mi-a venit să cred. Când am citit cartea, iarăși era el și nu era el. Se „deschisese” într-un fel, dar știa să fie și păpușar: ne fascina. A fost cartea cu care el a vorbit, în felul lui, a rupt gura târgului, în stilul lui.

Ovidiu Verdeș, mamă ce vodci și ce nopți am dus împreună. Și acum îmi dau seama că, până la urmă, n-au fost destule. Ce expediții fantastice am făcut, ce lumi am disperat. Dar, repet, el cumva retras, plin de imaginație, eu dezlănțuit în patimi și hoții.

Uriaș ca un Don Quijote, mă închipuiam pe o mârțoagă Sancho, dar nu eram. Nu țin minte să-mi fi dat vreun sfat, nici nu i-am cerut, nici nu știu cum era sfătuitor, dar mi-am luat de la el o stare de contemplație în fața vremurilor. O tăcere, o ambiguitate. Așa că, dacă mă întrebați: cine este Ovidiu? Habar n-am cu adevărat. Am tăcut mult cu Ovidiu Verdeș și mult mi-a plăcut.