​De ce am uitat cum am murit de foame în comunism?

Sentința în cazul Gheorghe Ursu a judecătorilor de la Înalta Curte m-a pus în fața unei probleme. Judecătorii zic: Ursu nu a fost opozant al lui Ceaușescu. De ce? Fiindcă opiniile sale nu au fost făcute publice. Bun, putem spune: judecătorii, mai tineri, au uitat cum era pe vremea lui Ceaușescu. Cică, zic ei, e libertate acum? Era libertate și atunci. Facebook e astăzi, facebook a fost mereu. Dacă Ursu nu a scris pe Facebook, el nu există. M-am gândit eu în prostia mea. Ce s-a întâmplat cu memoria socială? E vorba de milioane de români care încă mai trăiesc. Cum au uitat ce a fost în comunism? Tinerii ca tinerii, dar restul? Cei care au peste 40 de ani, cum au uitat comunismul? Cum au apărut teoriile fericite despre Ceaușescu și Comunism? Deschid aici o serie de articole despre cum funcționează memoria socială. Cu referire mereu și mereu la cazul Gheorghe Ursu.

”Astăzi la TeleJurnal am văzut cașcaval”. Alexandru Andries cânta refrenul și-n comunism și-l repetă și azi.

Când are chef. Eu îl înțeleg. Cei tineri, nu. Cei injectați de ceaușism, îl urăsc.

La Televiziunea română vedeam cașcaval, dar acasă eu am mâncat cașcaval abia după 1989. Iar pentru Telemea m-am bătut la Alimentara de la Complex. Trăiam în București, în cartierul Șulea. Nu la Cucuieți, nici la Dracu’n Praznic. Bineînțeles, cântecul lui Andrieș vorbea de două realități, una oficială, una de acasă. În anii 1980 trăiam 2 realități. Una a propagandei: cașcavalul există!, una a mamei mele: „n-am cașcaval!”.

Creierul meu, iată o primă concluzie, trăia în 2 realități. Și nu doar creierul meu.

Cașcavalul era o fantezie. Era văzut la televizor și doar când Ceaușescu era în vizite oficiale în fabrici de lactate, la ferme agro. Repet: eu personal n-am mâncat cașcaval. Dar cum nu era cașcaval în magazine, nici eu nu îmi puneam problema lui. Astăzi, când vedem în magazine tone de cașcaval, nu ne vine să credem că au fost vremuri în care cașcavalul era doar la televizor. Nu putem înțelege cântecul lui Andrieș.

Cum am uitat asta?

Că am vrut să uităm. Eram într-o slugărnicie. Am uitat mizeria și am uitat slugărnicia în care am trăit. Acum creierul nostru procesează doar ce vede. Ca un creier de șoarece. Trăiește și produce prezentism. Văd asta, am memoria scurtă. De supraviețuire și adaptare. Românii ca șoareci zic: mă interesează Astăzi-ul. Are cașcaval la Mega? Are. Creierul nu face conexiuni cu alt timp: trecutul, de exemplu. Creierul se fixează în prezent. Nu are mobilitate. Creierul românilor devine cel mult o specialitate: șvaițer, cașcavalul cu găuri. Creierul își îndepărtează momentele rele. Și și le umple cu bunăstarea de acum. Din Comunism am intrat în Consumism.

Aici, creierul social e distribuit foarte clar: tinerii, copiii de astăzi nici n-au habar de penuria de pe vremea lui Ceaușescu și nici nu-i interesează să afle. Trăiesc în Consumism. Ei trăiesc în prezent și produc Prezentism. Își construiesc propriul trecut acum. Având Cașcaval din plin.

Ce facem însă cu cei care au trăit? Și nu spun cum era pe vremea lui Ceaușescu. Aici e boala. Sunt manipulați? Sunt idioți pur și simplu? Nu-i așa simplu.

REPET: Brânza mi-era posibilă. Cașcavalul imposibil. Eu țin minte, însă asta!

Și nu pot fi sclavul celor care exaltă comunismul, care-l laudă pe Ceaușescu. Nu pot spune era mai bine pe vremea lui Ceaușescu. Pentru că nu mi-era.

Uneori memoria vine din lucruri simple: nici brânză nu găseam la magazin

Poate mama în anii 1970 mi-a dat cașcaval. Nu mai trăiește s-o întreb. Cert este că cașcaval nu mai era la magazin. După 1983-4, anii de când mama mă trimitea la vânătoare de alimente. Cașcaval nu mai era. Doar brânză, dar brânză cu luptă. Eu stătea, cum spun, la bloc, în blocul N3, lângă Piața Râmnicul Sărat, sector 3, București.

Se dădea veste în bloc / se bănuia că se va da Telemea

Mama mă trimitea: du-te înainte, vin și eu. Mă duceam. Întrebam la coadă: ce se dă? Nu știm. Telemea? Nu știm. Vine cineva. Așteptăm.

Mi-am luat coate. Mi-am pierdut rândul. Când venea Telemea? Nu știu. E posibil să stau în așteptare de Telemea și să vină ouă. Eu am prins cozi la următoarele: ouă, carne, pâine, bere, portocale, lămâi, carne de toate felurile, brânzeturi, pâine de toate felurile, ulei, zahăr, făină, mălai, mezeluri de toate felurile, lapte, hârtie igienică. Și multe altele. Dar numesc produse de bază.

Aceste lucruri care erau dobândite cu bătaie și coadă

Cozile NU existau la televizor. Dar ele existau în memoria socială. Cele mai crunte bătălii au fost recunosc, pentru carne. Le-am dat “la Șină”, era o măcelărie pe Dudești. Și era una în Piața Amzei. Stăteam să aștept 7-8 ore carnea și când venea, deși eram al 18-lea deveneam brusc al miilea. Aveam 16-17 ani. Îmi luam coate-n burtă, pumni în stomac. Și trei kile de muie deseori. Nu prindeam carne. Eram un puști. Ăsta a fost modelul meu de supraviețuire. De dobândire a unor alimente de bază. Nu caviar, nu mozzarella. Carne de 19 lei, un lat de osânză din care se întrevedeau fâșii de carne.

Muream de foame? Nu chiar. Maică-mea era minunată.

Din orice legumă făcea mâncărici și pâinici. De la ea am învățat supraviețuirea și improvizația. N-aveam carne? Dar mâncam mâncare de mărar, de gutui, de bame. Ciorbe. Dumnezeule! Ceaușescu nu mi-a dat mâncare, dar am nimerit în viața asta o mamă, un deliciu. Am trăit comunismul cu o foame dementă, am ieșit din el cu o foame dementă. Abia după vreo 10 ani, prin 2000, când zic că am mâncat destul și am trecut la băut, când am pus mâna pe niște bani și am pus și deoparte ceva bani, abia atunci n-am mai simțit foamea. Eram înrobit foamei. Pântecului. Am rămas și cu un defect de milog: când intru într-un supermarket astăzi, mă minunez. Casc gura ca prostu.

Ce-a mai făcut Dementul Ceaușescu cu creierul meu? I-a imprimat lipsuri majore. Alimentare

M-a privat de o viață normală. Cum aș putea uita lipsurile alimentare, în ciuda abundenței de astăzi? Păi, aș putea, dar n-o fac. Țin minte firesc.

Pe scurt, introducem în discuție un cuvânt, o realitate: penurie. Lipsă. Și introducem și alt cuvânt care a marcat generația mea: coadă. Penurie, coadă, nu doar simple cuvinte, ci realități de fiecare zi. Timp de cel puțin 8 ani. Deci, 8 ani așa am trăit. Zi de zi. Cum să uit: mamă! Se face coadă la Complex! Se face coadă la Șină! După în Piața Amzei! Du-te, mamă, să facem și noi niște chifteluțe! La televizor era cașcaval, dar nu era coadă. Nu erau filmate cozile. Deci, nu existau cozile. Asta înseamnă că Oficial realitatea era ignorată.

Deci, cum ar spune judecătorii din 2023 ai lui Gheorghe Ursu nu erau cozi pentru că nu existau cozi transmise la Televizor

Și adăugăm noi: Gheorghe Ursu n-a existat, fiindcă nu a fost transmis la televizor. Creierul social românesc trăiește în PREZENT. Creierul românesc preferă să uite, vrea să uite. Vrea să uite că am trăit ca niște animale, din cauza penuriei. Din cauza foamei cu care am trăit. E firesc, să uiți traumele. Acum am de toate, vreau să uit. Dar e doar uitare. Le transmitem noi celor tineri UITARE?

Creierul românesc mai face ceva. Produce fericire: Ceaușescu a fost bun, minunat

Și realizările lui sunt cum altele nu mai sunt. Vom continua problema creierului social. Cine ne-a curentat cu această aberație vorbim data viitoare. Să încheiem omenește: Ceaușescu și comunismul au fost niște criminali.