A avut Rusia colonii sau nu, cum susține? Exemplul Georgiei și al Caucazului de Sud

Una dintre liniile oficiale ale propagandei rusești afirmă că, spre deosebire de statele occidentale, Moscova nu a fost o putere colonială. Istoricii însă arată spre exemple concrete din istoria sa care demonstrează contrariul.

Distanțarea față de Occident în ceea ce privește trecutul colonial a dobândit o importanță și mai mare pentru Rusia în contextul în care încearcă să își extindă sfera de influență în Africa pe care o vede ca o piață de desfacere pentru bunurile și serviciile rusești.

Grupul de mercenari Wagner, armata privată a Kremlinului, a fost trimis în mai multe țări africane cu ani înainte ca el să fie desfășurat alături de trupele regulate în războiul din Ucraina declanșat de președintele Vladimir Putin pe 24 februarie.

O anchetă publicată de BBC în luna august a anului trecut arată că mercenarii Wagner au fost implicați în crime de război în Libia, aceștia fiind suspectați că au coimis atrocități împotriva populației civile și în alte state africane.

Cu toate acestea, în timpul vizitei sale în Africa de luna trecută ministrul rus de Externe Serghei Lavrov acuza Occidentul cu privire la trecutul său colonial de pe acest continent, totodată afirmând că nu Moscova, ci statele occidentale sunt vinovate de criza alimentară mondială provocată de războiul din Ucraina.

Însă după cum remarcă și Oleksandr Polianicev, un istoric al Imperiului Rus specializat pe zona Caucazului, istoricii adesea privesc Rusia ca o putere colonială care își neagă trecutul.

Provinciile noastre, coloniile noastre

Polianicev, care și-a obținut doctoratul în istorie la Universitatea Södertörn din Suedia, afirmă că domnia Moscovei asupra teritoriilor sale „asiatice” a fost o formă de colonialism și că în trecut oficialii ruși nu se rușinau să folosească termenul respectiv.

Acesta relatează cum în anii 1820, la scurt timp după ce Rusia și-a extins imperiul în Caucazul de Sud, birocrația de la Moscova a început să se gândească la noile teritorii cu ajutorul unui termen împrumutat din Occident pentru a descrie un nou tip de relații între centru și periferii.

„După cum nota ministrul rus de Finanțe Egor Kankrin în 1827, ‘nu fără motiv, provinciile noastre transcaucaziene pot fi numite colonia noastră, care ar trebui să aducă beneficii importante zonelor climatice sudice ale statului’”, citează Polianicev.

Ideea pe care Kankrin a promovat-o a fost de a trata Caucazul de Sud și, în special Georgia, drept propria colonie cvasi-tropicală a Rusiei care ar trebui să furnizeze bunuri „sudice” metropolei și să cumpere produsele fabricate de industria rusă, explică istoricul.

„Proiectul colonial al lui Kankrin a lăsat o amprentă uriașă asupra imaginii Caucazului. Recensământul oficial efectuat de Rusia în regiune în 1936 afirma că ‘numirea Caucazul de Sud drept colonie a Rusiei’ era exact modul în care regiunea ar trebui privită și tratată”, afirmă Oleksandr Polianicev, adăugând că termenul de „colonie” a intrat în limbajul cotidian folosit de oficialii ruși și presa rusă de la momentul respectiv.

Cum și-au tratat rușii teritoriile din Caucazul de Sud

Istoricul mai spune că, într-o manieră caracteristică posesiunilor coloniale de la acea vreme, Caucazul de Sud nu trebuia să aibă propria industrie și că chiar liderul administrației locale, Ivan Paskevici, a sfătuit împotriva construirii de fabrici în Georgia întrucât acest lucru „va slăbi în mod natural legăturile reciproce dintre Georgia și Rusia”.

Paskevici a insistat că „Georgia ar trebui privită ca o colonie care ar putea livra materii prime (mătase, bumbac, etc.) pentru fabricile noastre, împrumutând bunuri fabricate în Rusia”.

Polianicev subliniază însă că nici autoritățile locale din Caucaz, nici cele de la Moscova, nu au elaborat vreun plan specific de acțiune în acest sens, motiv pentru care teritoriile nu au ajuns să livreze recolte „tropicale” Rusiei și nici nu au devenit o piață de desfacere pentru industria textilă a Rusiei, care oricum la momentul respectiv nu era capabilă să satisfacă nici cererea internă.

Însă termenul de „colonie” s-a împământenit în ceea ce a privit relațiile Moscovei cu teritoriile sale din sudul Caucazului și că numeroși ruși nou-veniți în zonă împărtășeau această viziune.

Pictorul și generalul rus Grigorii Gagarin, de exemplu, a numit Caucazul o sursă pentru propriile „exploatații coloniale” ale Rusiei, dând exemplul Marii Britanii și al relației sale cu India ca fiind unul de urmat.

Presa rusă a promovat de asemenea această viziune: „din moment ce Caucazul ne costă atât de mult, el ar trebui să ramburseze Rusiei toate costurile prin cumpărarea produselor sale și plătirea lor cu produsele bogate ale solului său”, nota un ziar al vremii.

„Misiunea civilizatoare” a Rusiei în Georgia

Noțiunea că Rusia ar avea o „misiune civilizatoare” în Caucaz era la fel de prezentă, un alt ziar notând în 1868 că „o mână de ruși care au venit în Transcaucazia ca o avangardă a civilizației au făcut din acest pământ un avanpost pentru intrarea în adâncimile Orientului”.

Un exemplu al acestei „misiuni” de a civiliza a fost deschiderea bibliotecii imperiale din Tbilisi pe care directorul său, Adolf Berze, a descris-o ca având același rol și semnificație în „Orientul misterios” precum librăria britanică din Calcutta și cea olandeză din Batavia.

„În aproape fiecare ziar putea fi găsită imaginea georgienilor ca fiind ‘aproape egal de ignoranți, neciopliți, leneși și îndrădăcinați în obiceiurile și prejudecățile lor’ în timp ce ‘Rusia îi poartă de parcă ar fi copiii ei, sacrificându-și munca, banii și sângele de dragul lor’”, afirmă Polianicev.

Istoricul afirmă că aroganța imperială, orientalismul și urmărirea intereselor coloniale au fost toate caracteristici ale Imperiului Rus în Caucazul de Sud și în alte locuri.