Revocarea procurorilor din funcțiile de conducere – între decizia Curții Constituționale şi frumusețea dreptului
Faptele sunt arhicunoscute. Prin Decizia nr. 358/30 mai 2018, Curtea Constituțională a României („CCR”) a constatat, cu o destul de largă majoritate, existența unui conflict de natură constituțională între Ministrul Justiției și Președintele României, generat de refuzul acestuia de a da curs propunerii de revocare din funcție a procurorului-șef al Direcției Naționale Anticorupție și, mai mult decât atât, a trasat Președintelui României sarcina de a emite decretul de revocare din funcție a persoanei care ocupă această poziție la acest moment.
„Doesn’t matter what you see/ Or into it what you read/ You can do it your own way/ If it’s done just how I say” – Metallica
Implicațiile acestei decizii sunt, însă, mult mai largi și vizează orice procedură de revocare a unui procuror din orice funcție de conducere. Pentru a pronunța această soluție, CCR a realizat un raționament complex, stabilind următoarele:
• „instanţa de contencios administrativ va reţine numai competenţa de control stricto sensu a legalităţii decretului/refuzului emiterii acestuia, respectiv: emitent, temei de drept, existența propunerii ministrului justiției de revocare a procurorului din funcția de conducere și a comunicării acesteia în vederea emiterii avizului de către Consiliul Superior al Magistraturii – Secția pentru procurori, semnătura şi, după caz, publicarea în Monitorul Oficial al României, în timp ce instanţa constituţională are competenţa de a soluţiona conflictele de competenţă dintre cele două autorităţi rezultate ca urmare a unor interpretări diferite, date de către acestea a textelor constituționale incidente, precum în cazul de față” (paragraful 73 din Decizia nr. 358/30 mai 2018);
•procurorii își desfășoară activitatea sub autoritatea Ministrului Justiției, care are putere de decizie în privința gestionării carierei procurorilor, inclusiv în ceea ce privește verificarea eficienței manageriale, a modului în care procurorii își îndeplinesc atribuţiile de serviciu şi în care se desfăşoară raporturile de serviciu cu justiţiabilii şi cu celelalte persoane implicate în lucrările de competenţa parchetelor;
• totuși, autoritatea Ministrului Justiției poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcții de conducere, unor condiții legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere;
• în acest sens, în cadrul procedurii de revocare a procurorilor din funcții de conducere, Președintele României are competență limitată la verificarea condițiilor de legalitate a procedurii, deci nefiindu-i permis să o infirme decât strict pe motive de legalitate;
• evaluarea activității manageriale a procurorului aflat în funcții de conducere reprezintă o chestiune de oportunitate, de temeinicie a măsurii, iar nu o chestiune de legalitate, astfel încât Președintele României nu are posibilitatea de a efectua propria analiză a evaluării realizate de Ministrul Justiției;
•Președintele României nu a avut nicio obiecție cu privire la regularitatea (legalitatea) procedurii de revocare, astfel încât ar fi trebuit să semneze decretul de revocare a procurorului-șef, conform propunerii Ministrului Justiției.
Mai mult decât atât, CCR a ținut să reamintească public faptul că autoritatea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile CCR, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.
Așa cum era de așteptat, pronunțarea acestei decizii a CCR a generat extrem de multe discuții în spațiul public, unele dintre acestea purtate de specialiști ai dreptului. Prezentul articol nu se dorește o pledoarie în favoarea uneia sau alteia dintre opiniile care s-au născut astfel, ci o ilustrare a frumuseții dreptului, datorită căreia s-au putut naște aceste opinii divergente deși, la prima vedere, decizia CCR este extrem de clară din perspectiva dispozitivului și supraabundentă în explicații din perspectiva considerentelor. La prima vedere, ar rezulta că toți actorii implicați în procedura astfel soluționată știu ce au de făcut în continuare. Într-adevăr, nerespectarea unei decizii a CCR, într-un stat democratic, nu poate fi considerată niciodată o opțiune. Dar interpretarea unei astfel de decizii, prin metode științifice, poate și trebuie să fie realizată.
Ce înseamnă acest lucru? Oricât de seducătoare ar fi, nu putem accepta ideea de a contesta competența CCR în dezlegarea problemei de drept care i-a fost supusă atenției. Potrivit art. 3 alin. 2 și 3 din Legea nr. 47/1992, CCR este singura în drept să hotărască asupra competenței sale, iar această competență nu poate fi contestată de nicio autoritate publică.
Prin urmare, nu rămâne decât să analizăm dacă ar putea fi contestată poziția CCR referitoare la ce înseamnă controlul de legalitate a procedurii de revocare a unui procuror aflat într-o funcție de conducere. Cu alte cuvinte, ar putea fi contestată autoritatea de lucru judecat a raționamentului potrivit căruia evaluarea activității unui procuror aflat într-o funcție de conducere, reprezintă atributul discreționar al Ministrului Justiției? Partizanii aplicării ad literam a deciziei CCR ar răspunde negativ, sprijinindu-se pe unele dintre considerentele extrem de tranșante ale acesteia, fără a fi necesar să aducă argumente suplimentare. Dimpotrivă, partizanii aplicării deciziei CCR prin interpretare științifică ar putea să răspundă pozitiv, sprijinindu-se, în mod paradoxal, tot pe textul acesteia. La paragraful 94, ”Curtea subliniază că textele Constituției nu elimină autoritatea ministrului justiției, ci permit supunerea exercitării acesteia unor condiții legale. Așadar, autoritatea ministrului justiției poate fi supusă, sub aspectul revocării procurorilor din funcții de conducere, unor condiții legale, pentru ca ea în sine să nu se manifeste în mod nemărginit, arbitrar, exclusiv la libera sa apreciere.”
În continuare, însă, CCR minimizează acest raționament extrem de corect, pentru a arăta că legea instituie un anumit mecanism procedural pentru revocarea procurorilor din funcțiile de conducere și că, odată respectat acest mecanism, este limpede că autoritatea Ministrului Justiției nu se poate manifesta în mod arbitrar. Tocmai acest al doilea raționament ar putea fi suspus discuțiilor. CCR recunoaște nu numai instanțelor de contencios administrativ, ci și Președintelui României, competența de a se pronunța cu privire la legalitatea procedurii de revocare, inclusiv cu privire la temeiul de drept care stă la baza acestei proceduri. Prin urmare, ar putea fi considerat nepotrivit ca verificarea legalității să se rezume doar la verificarea indicării ca atare a temeiului de drept în propunerea de revocare, nu și la verificarea întrunirii ca atare a condițiilor pe care temeiul de drept indicat le presupune, pentru ca actul care se bazează pe acesta să fie unul valabil. Desigur, abordarea la modul științific al acestei chestiuni nu se poate realiza în cadrul prezentului demers jurnalistic. Dar însăși CCR citează, în paragraful 111, prevederile legale referitoare la criteriile care trebuie să fie avute în vedere la evaluarea activității procurorilor aflați în funcții de conducere (este vorba despre art. 51 alin. 3 și 6 din Legea nr. 303/2004). Oare o evaluare a unei activității manageriale, realizată cu nerespectarea dispozițiilor legale de fond, care reglementează aceste criterii, poate fi considerată o evaluare legală? Iar analiza respectării acestor dispoziții, de către instanțele de contencios administrativ, poate fi împiedicată de considerentele Curții Constituționale, potrivit cărora o astfel de analiză reprezintă o analiză de oportunitate, de temeinicie, iar nu una de legalitate?
Câtă vreme însăși CCR recunoaște rolul instanțelor de contencios administrativ în verificarea legalității unui decret de revocare a unui procuror-șef dintr-o funcție de conducere, răspunsul final la aceste două ultime întrebări nu îl pot da decât judecătorii care vor constitui completurile învestite cu soluționarea unor astfel de acțiuni în anularea și, posibil, suspendarea efectelor unor astfel de decrete de revocare. Oricare ar fi aceste răspunsuri, el vor produce efecte definitive și imediate, aplicabile fiecărui caz particular în parte. Desigur, soluțiile instanțelor judecătorești pot fi supuse comentariilor științifice, la nivel teoretic, pentru că încă din primul an de facultate am învățat că ”unde sunt doi juriști, sunt cel puțin trei păreri”. Și tocmai în aceasta constă frumusețea dreptului. Dar oricât de mult s-ar discuta, hotărârile instanțelor de contencios administrativ vor fi obligatorii în astfel de spețe.
Un articol semnat de Dan-Rareș Răducanu, Senior Partner, STOICA & Asociații