Referendumul ”pentru redefinirea familiei”, din perspectivă juridică și nu numai
Motto: ”Noi nu vom trăi niciodată cum vor Dogmaticii proști, după dogmele lor” Adrian Păunescu – Omul liber
De ceva vreme, discuțiile din spațiul public românesc se concentrează extrem de mult pe tema așa-numitului Referendum pentru redefinirea familiei. Spun așa-numitul, pentru că însăși această sintagmă mi se pare profund eronată. Simpla introducere a unei nuanțări de natură constituțională în legătură cu semnificația noțiunii de familie, nu are darul de a schimba nimic din punct de vedere juridic. Deja se cunoaște, pentru că s-a insistat extrem de mult în spațiul public, faptul că legiuitorul român ordinar a avut grijă să reglementeze în mod expres, în Codul civil – Cartea a II-a. Despre familie, că ”În sensul prezentului cod, prin soți se înțelege bărbatul și femeia uniți prin căsătorie” (a se vedea art. 258 alin. 4).
Mai mult, în art. 259 alin. 1 C. civil se insistă: ”Căsătoria este uniunea liber consimțită între un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”. Art. 259 alin. 2 continuă în aceeași direcție: ”Bărbatul și femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a întemeia o familie”. Art. 271 insistă: ”Căsătoria se încheie între bărbat și femeie prin consimțământul personal și liber al acestora”.
Grija legiuitorului român de a înlătura orice discuții cu privire la eventuale drepturi pe care le-ar putea pretinde comunitatea LGBT continuă și în direcția filiației prin reproducere umană asistată medical sau prin adopție. Art. 441 C. civil ne spune că ”Părinți, în sensul dat de prezenta secțiune (Reproducerea umană sistată medical cu terț donator, n. a.), nu pot fi decât un bărbat și o femeie sau o femeie singură”. Art. 462 alin. 3 C. civil stabilește în mod expres că ”Două persoane de același sex nu pot adopta împreună”. Este drept, o persoană singură poate adopta, indiferent dacă este bărbat sau femeie.
Cu alte cuvinte, potrivit legislației actuale, intrată în vigoare în anul 2011, situația în România este următoarea:
a) NU se pot căsători în mod legal persoane de același sex;
b) NU pot adopta copii persoane de același sex, împreună;
c) NU se pot bucura de efectele reproducerii umane asistate medical cu terț donator persoanele de același sex;
d) DA, persoanele singure pot adopta, iar femeile singure se pot chiar bucura de efectele reproducerii umane asistate medical cu terț donator (discriminare legală greu de înțeles);
e) DA, în anumite situații, persoanele de același sex se pot căsători sau încheia parteneriate civile în străinătate, pot adopta copii sau se pot bucura de efectele reproducerii umane asistate medical cu terț donator potrivit unei legi străine.
Și atunci, se pune întrebarea firească: de ce și-a făcut Coaliția pentru familie un scop din a defini constituțional ceea ce deja este definit la nivel legislativ? De ce a militat pentru modificarea legii fundamentale într-un sens care nu aduce nimic nou pe plan juridic? S-a spus că motivul ar ține de teama membrilor acestei Coaliții, comună unei părți importante a societății românești, că legea ordinară ar putea fi modificată mult prea ușor, prin simpla obținere a majorității parlamentare simple. Că dacă acest principiu ar fi înscris în Constituție, modificările nu s-ar putea face decât printr-o procedură mult mai anevoioasă, fiind necesară nu numai o majoritate de două treimi din numărul deputaților, respectiv senatorilor, ci și de un referendum aprobat de populație.
Era, însă, necesar un astfel de demers? Și, mai ales, era el obligatoriu, după ce s-au strâns, este adevărat, 3.000.000 de semnături pentru susținerea acestei inițiative cetățenești ? Aceste întrebări au născut extrem de multe polemici. Din perspectivă juridică, răspunsul nu poate fi decât negativ: pentru a se transforma în lege de revizuire a Constituției, o inițiativă cetățenească, indiferent de numărul de semnatari, trebuie să fie aprobată de Parlamentul României cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților, respectiv senatorilor. Cu alte cuvinte, dacă ar fi fost responsabil, Parlamentul României ar fi putut opri încă de la început desfășurarea acestui referendum inutil, însă nu a făcut-o din considerente politicianiste. Din perspectivă morală, la prima vedere, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Într-o democrație autentică este necesar să se țină seama de opinia majorității, mai ales în condițiile în care această opinie este susținută de 3.000.000 de semnatari, adică de persoane care și-au asumat, sub nume și semnătură, această poziție. Dacă analizăm mai bine, observăm, însă, că dreptul Uniunii Europene, din care și România face (încă) parte, interzice majoritarilor să afecteze drepturile fundamentale ale minorităților. Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană a vrut să se asigure că nu vom mai putea asista la fenomene de tip holocaust pentru simplul motiv că majoritarii ”nu suportă” anumite categorii de persoane din sfera minorităților (naționale, religioase, sexuale etc.).
Desigur, se poate spune că introducerea în legea fundamentală a unui principiu care există deja în legislația ordinară nu are cum să afecteze vreun drept, pentru simplul motiv că acel drept nu exista nici anterior. Însă lucrurile nu sunt atât de simple, iar aici Coaliția pentru familie are dreptate: legislația ordinară se poate modifica mult mai ușor decât legea fundamentală. Dar este bine să fie așa? Răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Constituția, adică legea care stă la baza întregului sistem de drept al unei țări, nu trebuie să fie modificată prea des, tocmai pentru că ea nu trebuie să conțină altceva decât principii și linii directoare. Celelalte acte normative (legi, hotărâri de guvern, ordine și alte acte administrative) trebuie să poată fi modificate din ce în ce mai ușor, pentru a ține pasul cu evoluția din ce în ce mai rapidă a societății.
Și, atunci, de ce ne speriem de o posibilă modificare a Codului civil? O astfel de modificare poate avea loc numai în condițiile în care societatea românească va fi pregătită, din punct de vedere moral și cultural, să accepte că pot exista pe acest pământ și persoane care se iubesc liber consimțit fără a fi de sexe diferite și că ar fi, poate, în regulă ca acestea să se bucure de toate drepturile și libertățile de care se bucură persoanele de orientare heterosexuală. De ce? Pentru că două persoane care și-au împărțit totul o viață întreagă ar trebui să se poată bucura de drepturile care vin odată cu o formă de parteneriat legal: dreptul de a sta la spital lângă persoana muribundă, dreptul de a decide din punct de vedere medical, dacă celălalt se află în imposibilitate de a-și exprima consimțământul, dreptul de abitație pentru o perioadă în locuința comună și, da, dreptul de partaj asupra bunurilor comune și dreptul de moștenire asupra bunurilor persoanei decedate. În plus, pentru că același sex al părinților nu îi face pe aceștia părinți mai buni sau mai proști și că în astfel de ipoteze se poate judeca de la caz la caz care este interesul superior al copilului, la fel cum se întâmplă în familiile heterosexuale.
Deocamdată, societatea românească nu este pregătită pentru a accepta aceste lucruri. Dar ce îi dă dreptul acestei societăți românești actuale să hotărască și în numele societății românești viitoare, care ar putea fi mult mai receptivă la valorile pe care s-a construit și se construiește zilnic Uniunea Europeană: toleranță, respect reciproc și, mai ales, libertate?
Un articol semnat de Dan-Rareș Răducanu – Senior Partner, STOICA & Asociații