Summitul Biden-Putin sau cum diplomația a fost mai puternică decât armele
Secolul XX a fost secolul diplomației. Nu se știe cum va fi secolul XXI, în mod cert însă situația din jurul Ucrainei este despre cum diplomația este un instrument la fel de puternic ca armele. Desigur, moralitatea și adevărul în high politics (chestiunile de securitate națională și internațională) sunt greu de găsit și nici nu trebuie căutate.
Situația din jurul Ucrainei este expresia dilemelor dezvoltării statelor postsovietice. Pe de altă parte, acest context este manifestarea eșecului strategiilor lumii occidentale în raport cu această zonă și, mai ales, în raport cu Federația Rusă (Rusia).
Europa de Est este spațiul unde se ciocnesc astăzi imperialismele lumii globalizate: cel al Statelor Unite ale Americii (SUA), cel al Uniunii Europene (UE) și cel al Federației Ruse. Din această cauză, zona este astăzi obiectul unei puternice contestări. La șapte ani după Crimeea și evenimentele din estul Ucrainei s-a vobit din nou despre un posibil atac al Rusiei asupra statului ucrainean, programat pentru luna ianuarie 2022 (Bloomberg, 2021). Trebuie să ne amintim că aceste speculații nu au fost create și alimentate însă de Rusia, ci de presa și de decidenții politici din vest. Niciodată un atac al unui stat nu se anunță din timp și nu se anunță de statele care nu planifică atacul. În spatele acestor speculații a fost un interes. Nu al Kremlinului. După întâlnirea virtuală dintre președintele american și cel rus, sentimentul general este că Biden a câștigat confruntarea cu Putin. De cealaltă parte, așa cum a recunoscut președintele rus la întâlnirea cu diplomații ruși din 18 noiembrie 2021, Rusia a concentrat forțe militare la granița cu Ucraina pentru a descuraja orice provocări (Kremlin, 2021). În alte cuvinte, în situația din jurul Ucrainei este mai multă diplomație decât arme.
Complexitatea contextului nu poate fi epuizată prin simpla raportare la evoluțiile din ultimele săptămâni. Totuși, anume acestea oferă o perspectivă clară asupra intereselor părților implicate și a strategiilor lor.
Europa de Est – vecinătatea contestată
În Ucraina, în pofida avertizărilor transmise de oficialii americani, și a declarațiilor noului ministru ucrainean al Apărării, Oleksii Reznikov (Reuters, 2021), care susține că se așteaptă o ofensivă a trupelor ruse la sfârșitul lunii ianuarie, nu a fost decretată mobilizarea. În adresarea sa către Rada Supremă din 1 decembrie 2021, președintele Ucrainei, Volodimir Zelenskii, care a declarat la sfârșitul lunii noiembrie că în Ucraina se pregătește o lovitură de stat organizată cu sprijinul Moscovei, a susținut că este pregătit să aibă o discuție cu Vladimir Putin. Ultima discuție dintre cei doi președinți a avut loc în 2019, la Paris. Zelenskii, în adresare, a făcut apel la NATO, prin prisma declarației comune privind parteneriatul strategic SUA-Ucraina semnat acum trei luni, să își consolideze cooperarea militară cu Kievul pentru a preveni un nou posibil atac militar și să pregătească sancțiuni economice pentru Rusia. Președintele ucrainean, în aceeași adresare, susținea că Ucraina are controlul deplin asupra granițelor sale și că armata ucraineană este foarte bine pregătită. După discursul lui Zelenskii din Radă, la Kiev a avut loc un protest care cerea demisia președintelui, demonstranții acuzându-l de trădare. Această imagine este oarecum incompletă și pe alocuri neclară. Ce urmărește Zelenskii?
Kievul dorește soluționarea conflictului din estul Ucrainei. Această promisiune a fost principală în campania electorală a lui Volodimir Zelenskii la prezidențialele din 2019, fiind cea pe care s-a creat ulterior consensul în interiorul elitei. Aderarea la Uniunea Europeană și la NATO au fost de asemenea alte două obiective ale puterii de la Kiev, fixate în 2019 în Constituția Ucrainei. Principala sa promisiune electorală rămâne neîndeplinită și celelalte două la fel. Mai mult decât atât, președintele ucrainean nu a reușit să obțină carte blanche din partea deputaților pentru a se întâlni cu Vladimir Putin.
Kievul nu dorește rezolvarea conflictului conform acordurilor de la Minsk. Așa cum reiese din partea corespondenței diplomatice dintre Moscova, Berlin și Paris publicată recent de ministerul rus al Afacerilor Externe, negocierile în ,,formatul Normandia” s-au blocat. La Kiev se înțelege natura blocajului și se forțează deznodământului prin atragerea Statelor Unite și a NATO. În acest mod, situația din jurul Ucrainei a devenit situația dintre Rusia și Statele Unite ale Americii.
Plasând strategia Ucrainei în contextul regiunii vom observa că există multe similitudini cu strategiile altor state est-europene și că Uniunea Europeană este un actor implicat activ, inclusiv pe dimensiunea apărării, în această zonă.
La 1 decembrie 2021, Consiliul Uniunii Europene a adoptat decizia de stabilire a patru măsuri de asistență în cadrul Facilității europene pentru pace dedicate Georgiei, Ucrainei și Republicii Moscova, care vizează consolidarea capacităților militare și de apărare a acestor state (CE, 2021). La 3 decembrie Statele Unite ale Americii și Uniunea Europeană au anunțat că începând cu anul viitor va fi lansat dialogul strategic privind securitatea și apărarea (U.S. Department of State, 2021). Statele Unite ale Americii vor fi implicate în inițiativele de apărare ale UE. Chiar dacă în tratatele fondatoare ale Uniunii Europene nu este prevăzută această clauză, parteneriatul strategic reprezintă reiterarea aspectelor fixate în Acordul de la Berlin (Berlin Plus Agreement) din 2002 care permite cooperarea în domenii strategice între Uniunea Europeană și NATO.
Contactele la nivel înalt dintre oficialii statelor est-europene și oficialii de la Washington și Bruxelles din ultimele luni au fost la un nivel istoric, atât ca frecvență, cât și ca mesaje. Întâlnirile trio-ului asociat (Republica Moldova, Ucraina și Georgia), creat în vara acestui an, sunt de asemenea frecvente: în pofida faptul că în chestiunea statului de drept în toate cele trei state nu se înregistrează progrese, la nivel diplomatic formula se dorește a fi una a democrațiilor proeuropene. Crearea acestui trio asociat se explică prin dorința acestor trei state de a menține Parteneriatul Estic (PaE), văzut ca o precondinție a aderării, pe agenda politică a Uniunii Europene în condițiile în care despre acesta se vorbește tot mai puțin la Bruxelles. Mai important decât atât, inițiativa, formalizată în 2009 la propunerea Poloniei susținută de Suedia, a eșuat nu doar în a consolida statul de drept în țările vizate (Ucraina, Republica Moldova, Georgia, Belarus, Armenia și Azerbaidjan), ci și de a crea securitate la granițele Uniunii Europene. Or, prin aceste două obiective majore s-a justificat dimensiunea estică a Politicii de Vecinătate a Uniunii Europene.
Bruxelles continuă să ofere guvernelor acestor trei state susținere la nivel diplomatic și finanțare. Aparenta neglijare a chestiunii statului de drept de către UE în statele din estul Europei trebuie analizat prin prisma propriei strategii: pentru a face față amenințărilor tot mai complexe și mai multe aceasta are nevoie de dimensiunea militară și de apărare în politica sa externă și, de asemenea, pentru a-și realiza obiectivele asumate în calitate de actor global prin agenda strategică (2019-2024) (CE, 2019). Parteneriatul strategic cu SUA și NATO are justificare morală: democrațiile pot crea și menține pacea în lume. Această idee este împărtășită de administrație Biden care are ca prioritate consolidarea parteneriatului transatlantic (White House, 2021), bazat pe valorile comune. Parteneriatul este natural: securitatea în Europa după cel de-al Doilea Război Mondial a fost menținută prin cooperarea euro-atlantică.
Strategia Statelor Unite ale Americii în această parte a lumii trebuie legată de imperialismul politic și militar, promovat după 2002, și de agenda administrației Biden: restabilirea poziției globale a Americii prin consolidarea securității sale naționale, reconsolidarea alianțelor democratice pe glob și susținerea valorilor democratice și drepturile omului (White House, 2021). De la învestirea lui Joe Biden și până acum au avut loc patru vizite de lucru la Moscova, inițiate de Casa Albă, și două întâlniri (una la summitul de la Geneva din iunie 2021, a doua prin videoconferință la 7 decembrie 2021) între președintele american și cel rus. Relațiile diplomatice sunt foarte intense și, ținând cont de faptul că platformele de cooperare între cele două state sunt foarte puține, acestea creionează un context excepțional. Pentru a-și realiza obiectivele, administrația Biden are nevoie să mențină legătura la Moscova, direct și frecvent, pentru a nu pierde controlul asupra situației și a nu determina Rusia la acțiuni care ar putea afecta strategia Statelor Unite ale Americii. Este important de menționat că sacțiunile economice afectează într-adevăr economia Federației Ruse dar, în același timp, atunci când interesele ambelor părți converg, acestea pot fi relaxate. Există, prin urmare, o doză mare de flexibilitate, care, în fapt, ajută în negocierea chestiunilor importante de pe agenda politică bilaterală.
La întâlnirea din 1 decembrie 2021 a miniștrilor de afacerilor externe ale statelor membre NATO de la Riga, secretarul de stat american, Antony Blinken, și secretarul general al Alianței Nord-Atlantice, Jens Stoltenberg, au susținut că sprijină integritatea teritorială și suveranitatea Ucrainei și a Georgiei (NATO, 2021), care au luat parte la o sesiune de lucru din cadrul întâlnirii, avertizând că agresiunea rusă împotriva Ucrainei va avea consecințe grave (Reuters, 2021, Reuters, 2021). La reuniunea ministerială anuală a Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) de la Stockholm din 2 decembrie 2021, Blinken, l-a avertizat pe ministrul Afacerilor Externe rus, Serghei Lavrov, cu privire la consecințele grave pe care le-ar putea suporta Rusia în cazul în care ar invada Ucraina, sugerând Moscovei să caute o modalitate diplomatică pentru depășirea acestei crize. Succesivitatea acestor două întâlniri nu este întâmplătoare: Statele Unite, prin NATO, au dorit să semnaleze că sunt unicul actor cu adevărat important în arhitectura de securitate a Europei. OSCE, cea mai mare platformă multilaterală privind securitatea, promovarea drepturilor omului, a libertății presei și a democrației electorale din lume, nu mai joacă un rol important în aspectele pentru care a fost creată. SUA, prin NATO, doresc menținerea poziției dominante în politica globală, iar Rusia este considerată acum un competitor. Prezența Americii în zona extinsă a Mării Negre irită Moscova.
Referitor la situația din jurul Ucrainei, Ministerul Afacerilor Externe al Federației Ruse susține că nu știe despre aceste scenarii și nu planifică niciun atac (MID, 2021, Reuters, 2021).
La reuniunea ministerială anuală a OSCE de la Stockholm din 2 decembrie 2021, ministrul Afacerilor Externe, Serghei Lavrov, a acuzat NATO că își apropie infrastructura militară de frontierele Rusiei, cerând Occidentului să studieze atent propunerile pe care Moscova le va face în perioada următoare privind un nou pact european de securitate. Oficialul rus a vorbit despre disponibilitatea de a avea un dialog cu Kievul, reiterând poziția președintelui Putin care a susținut că Rusia nu își dorește un conflicte militare la granițele sale. Anterior, Vladimir Putin a spus că dorește garanții legale, în scris, pe termen lung din partea NATO că acesta va renunța la extinderea Alianței spre est (Kremlin, 2021, Kremlin, 2021), aspect reiterat și la întâlnirea cu președintele Joe Biden din 7 decembrie 2021 (Kremlin, 2021).
Relația Rusia-Occident după Războiul Rece: de la o scurtă perioadă de euforie la ,,liniile roșii”. Perspectiva Federației Ruse
În acest context regional, Rusia nu este doar unul dintre statele postsovietice și postcomuniste, ci este unicul stat care a avut o tranziție postimperială și postcolonială. Procesele tranziției nu au constant, în această parte a lumii, doar în asumarea unor noi sisteme economice și politice, ci și în procesele de state-building și nation-building care, deși complementare, sunt diferite. Statul rus, după destrămarea Uniunii Sovietice, și-a pierdut carcasa imperială. Acest aspect pentru un imperiu integrat teritorial, cum a fost Imperiul Țarist apoi cel sovietic, a creat amenințări specifice: separatismul (în interiorul noului stat rus) și terorismul. Apoi, dispariția colosului sovietic a pus în fața Moscovei problema definirii intereselor naționale ale Federației Ruse în lumea post-Război Rece. Pe parcursul acestui proces au apărut dezacordurile vizavi de politica de securitate a Statelor Unite ale Americii, stat care rămâne foarte atașat de unicitatea sa și de poziția dominantă în politica internațională, și cu Uniunea Europeană, care și-a asumat identitatea de actor global și care a inițiat proiecte geopolitice în zona Europei de Est.
După dispariția colosului sovietic, Occidentul s-a confruntat cu câteva dileme serioase, rămase nerezolvate până acum. Prima a fost securitatea europeană, mai exact arhitectura europeană de securitate – cu sau fără Rusia – și a doua a fost relația vestului cu noul stat rus. Cererile de atunci ale diplomației ruse de a include Rusia în comunitatea euroatlantică au fost considerate neîntemeiate. În plus, în lumea occidentală, în special în Statele Unite ale Americii, exista convingerea că democrația este singura și unica direcție posibilă de evoluție a omenirii și ideea triumfului Americii asupra Uniunii Sovietice și, mai presus de toate, asupra unui sistem. După 2000, atunci când retorica Kremlinului avansează în prim-plan ideea stabilității în detrimentul democratizării, asociată în mentalul colectiv rusesc cu haosul social trăit în anii 1990, se consolidează diferențele în relația dintre cele două state.
În cealaltă parte, după destrămarea Uniunii Sovietice, mai exact perioada 1991-1993, elita politică de la Moscova a trăit o perioadă de euforie. În acel context, oficialii ruși s-au orientat spre Statele Unite ale Americii și organizațiile internaționale, fiind ghidați de idealul reunirii structurale cu Occidentul istoric. Trebuie amintit faptul că până în 1993 Federația Rusă nu a avut un concept de politică externă, iar până în 1997 – o strategie de securitate. Cadrul general al politicii externe ruse, stabilit printr-o dispoziție a președintelui Boris Elțîn, s-a concentrat exclusiv pe dimensiunea globală. Comunitatea Statelor Independente (CSI), văzută atunci de Moscova ca un instrument al politicii de deimperializare a statului rus, a fost inclus în acel cadru extins al politicii externe ruse. După 2000, interesele naționale sunt anunțate coerent, în documente strategice, conform practicilor moderne. Politica externă a Rusiei se ghidează în prezent după câteva principii: primatul suveranității naționale, integrității teritoriale și al dreptului internațional (Carta ONU), statutul internațional, structura sistemului internațional (policentric), amenințările la adresa securității naționale (extinderea spre est a NATO, extinderea sistemului de apărare antirachetă), relația prioritară cu CSI, pragmatism.
După 1991, Federația Rusă, pe plan extern, a avut două obiective: 1. recunoașterea statutului de moștenitor al Uniunii Sovietice în relațiile internaționale și păstrarea poziției statului rus în cadrul Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, 2. intrarea în comunitatea Occidentului civilizat, văzută ca o condiție esențială pentru democratizare și liberalizarea economică. În 1991, Rusia este admisă în Euro-Atlantic Partnership Council, platformă multilaterală formată din statele membre NATO și statele terțe, iar în 1994, aceasta devine membră a Parteneriatului pentru Pace, alături de alte state din spațiul postsovietic. Euro-Atlantic Partnership Council a fost un instrument prin care Statele Unite a vrut să asigure Rusia de bunele sale intenții, deși Rusia a ridicat de mai multe ori chestiunea aderării la Alianța Nord-Atlantică (pentru prima dată propunerea a fost exprimată de liderul sovietic Mihail Gorbaciov, apoi de președintele Federației Ruse, Boris Elțîn. Oficialii NATO au răspuns că atunci când Rusia va fi un stat de drept, va deveni membru NATO.). În 1997 este creat totuși NATO-Russia Permanent Joint Council, prezentat ca o platformă care facilita consultarea între cei doi actori, menită să consolideze cooperarea între aceștia. În realitate, chestiunile de securitate nu se discutau în cadrul acestor forumuri și nici nu aveau loc consultări. Cu toate că aceste platforme au fost prezentate ca o precondiție pentru calitatea de membru, la Washington nu s-a luat în considerare niciodată ideea aderării Rusiei la Alianța Nord-Atlantică. Momentul care a pus capăt periodei de euforie la Moscova a fost Iugoslavia. Rusia a susținut atunci că intervenția SUA și NATO reprezintă expresia dorinței Washingtonului de a-și impune voința în mod unilateral în politica internațională. Acest eveniment a creat un profund sentiment anti-NATO în interiorul elitei politice ruse, care a consolidat consensul în chestiunile de politică externă. După 1998, lucrările în cadrul NATO-Russia Permanent Joint Council au fost blocate.
Este important să înțelegem că Moscova a dorit atunci, la fel ca acum, să obțină recunoașterea statutului de mare putere de către Statele Unite, proiectat în raport cu Statele Unite ale Americii. Ulterior, ambițiile Federației Ruse de a deveni o mare putere într-un sistem multipolar (policentric) au fost considerate de SUA arogante. De asemenea, creșterea influenței politice a Federației Ruse a fost un proces ce a avut mai puțin de-a face cu transformarea statului rus, cât cu procesele lumii globalizate. Ceea ce deosebește situația Rusiei din 1991-1999 de cea a Rusiei din 2000-2021, care explică atât acțiunile Statelor Unite în raport cu statul rus și asertivitatea acestuia din urmă în plan extern, este contextul economic: situația din economia globală i-a permis Federației Ruse să obțină o relativă stabilitate economică și, până în 2008, o rapidă creștere economică care i-a legitimat ambițiile și i-au consolidat statutul în politica internațională. Al doilea moment care deosebește situația statului rus de la sfârșitul secolului XX de cea actuală este definirea intereselor naționale. Dezbaterile privind interesele naționale ale Rusiei s-au desfășurat pe tot parcursul anilor 1990, proces ce a fost foarte mult influențat și grăbit de acțiunile SUA și NATO în Europa. La începutul anului 2000 exista un consens în interiorul elitei politice ruse asupra direcțiilor de politică externă ale Federației Ruse. Acesta, în chestiunea statutului, a rolului Rusiei în politica internațională și în privința politicii de securitate a SUA și extinderea NATO, este deosebit de puternic și acum. Al treilea face referire la transformările din regiunea est-europeană: începând cu 1995, partea europeană a CSI-ului se detașează de Moscova și încearcă apropierea de Comunitatea Europeană și apoi de NATO. Acest context a alimentat niște frici la Moscova.
Aspectul care a blocat în fond eforturile de resetare a relației Washington-Moscova, după 2000, a fost extinderea NATO: în privința acestui aspect părțile nu au ajuns și nu vor ajunge la un consens. Apariția dezacordurilor cu politica de securitate a Statelor Unite ale Americii își are orginea în declarația administrației Clinton, care în 1994, anunță că NATO se va extinde în spațiul postcomunist. Poziția Rusiei a fost categorică: dacă NATO a fost creată ca o organizație defensivă când existau două superputeri, atunci sfârșitul Războiului Rece și dispariția Uniunii Sovietice și a Organizației Tratatului de la Varșovia, nu mai justifică existența unei alianțe defensive pe continentul european; această alianță este un instrument de realizare a intereselor de securitate ale SUA și este îndreptată împortriva Rusiei. În pofida opoziției Moscovei, în 1999, Polonia, Ungaria și Cehia aderă la NATO, în 2004 – Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, România, Slovacia și Slovenia, în 2009 – Albania și Croația, în 2017 – Muntenegru, iar în 2020 – Macedonia de Nord.
După 2000 sunt depuse eforturi pentru a îmbunătăți relația Rusiei cu Statele Unite ale Americii. Prima vizită oficială la Moscova a liderului de la Casa Albă, Bill Clinton, din iunie 2000 se desfășoară sub auspiciile optimismului: este reiterat angajamentul privind menținerea stabilității strategice și planurile reformelor noii guvernări din Rusia. Tot atunci, Clinton își exprimă dezacordul cu privire la politica Moscovei în Cecenia, chestiunea corupției și a statului de drept. Atacurile teroriste din 11 septembrie 2001 schimbă perspectiva SUA asupra lumii: atunci statul american trece de la imperialismul economic la imperialismul politic și militar, fixate în strategia de securitate națională din 2002, care afirma universalismul valorilor liberale, interdependența dintre securitatea internațională și răspândirea democrației liberale etc. La începutul anilor 2000, Vladimir Putin a reluat discuțiile privind extinderea NATO. În 2002 este creat Consiliul NATO-Rusia, un instrument diplomatic adresat chestiunilor de securitate. Cu toate acestea, discuțiile privind Irakul, Afganistanul și Libia nu au avut loc niciodată în cadrul acestei platforme. Scopul creării Consiliului a fost mai degrabă expresia încercării celor două state de a rezolva tensiunile pe cale diplomatică, soldată, după cum putem vedea acum, fără succes.
De cealaltă parte, Concepția de Politică Externă aprobată în iunie 2000 aduce câteva schimbări de viziune: 1. politica externă a Rusiei – bidimensională (Europa și Asia) – are o componentă regională și una globală, 2. la nivel regional, CSI devine subiectul și obiectul politicii externe a Rusiei, la nivel global, Rusia își revendică statutul de mare putere, 3. sistemul internațional este definit ca unul policentric, statul rus fiind unul dintre centrele de putere în ordinea mondială post-Război Rece. În același timp, Doctrina Militară și Conceptul de Securitate Națională adoptate în 2000 fac, pentru prima dată, legătura dintre securitatea națională și dimensiunea militară și de apărare, și definesc NATO în calitate de amenințare la adresa securității naționale a Federației Ruse. Cu mici modificări de nuanță, perspectivele strategice definite în cele trei documente adoptate în anul 2000 sunt încă de actulitate, regăsindu-se în strategiile, doctrinele și concepțiile adoptate în ultimele două decenii.
Al patrulea moment care a produs o ruptură în relația SUA-Rusia, după extinderea NATO, perspectiva asupra ordinii mondiale (unipolarism versus multipolarism) și universalismul valorilor liberale, au fost așa-numitele ,,Revoluții colorate” din spațiul postsovietic. Prima, ,,Revoluția portocalie” din Ucraina a produs o profundă impresie la Moscova. Îngrijorarea a avut două cauze: 1. Washingtonul susține activ schimbarea regimurilor în Europa de Est, acțiune ce poate viza și Rusia (unii dintre liderii ruși ai opoziției liberale neparlamentare au și participat la protestele din Kiev), 2. Statele Unite ale Americii erau o prezență activă în zona intereselor de securitate ale Rusiei. Cu toate acestea, acțiunile Moscovei au fost anemice, aceasta adoptând o poziție reactivă.
În 2004 este lansată Politica de Vecinătate a UE, iar în 2005, administrația Bush realizează celebrul turneu în Europa, lansând inițiativa comună SUA-UE de reforme în zona Eurasiei. Inițiativa făcea referire la statele din vecinătatea Rusiei, incluse apoi în PaE. Diplomația rusă, la acel moment, nu a perceput inițiativa Uniunii Europene ca o amenințare. Poziția Moscovei se va schimba atunci când acțiunile Uniunii Europene și cele ale NATO în vecinătatea comună vor fi complementare. Atunci Rusia va percepe Acordurile de Asociere ca o precondiție a aderării la NATO, iar PaE va fi văzut ca o inițiativă geopolitică care are scopul de a reduce influența Rusiei în statele din proximitatea sa, în acel moment, spațiul european al CSI, inclus în PaE, se va transforma din vecinătatea comună în vecinătatea contestată.
La sfârșitul anului 2006, NATO anunță că va amplasa sisteme de apărare antirachetă în statele baltice, Polonia și România. Concomitent, la summitul de la București este discutată ideea aderării Georgiei și Ucrainei la NATO. În discursul său de la München, din 2007, Vladimir Putin condamnă energic politica externă și de securitate a Statelor Unite. În august 2008, după o criză diplomatică prelungită între Moscova și Tbilisi, Rusia intervine militar în Osetia de Sud. Războiul a fost vârful aisbergului: după 2000, relațiile dintre cele două state au fost marcate de tensiuni puternice și de contestarea constantă a poziției Rusiei în spațiul CSI (inclusiv prin apariția GUAM (Georgia, Ucraina, Armenia și Republica Moldova) care promova apropierea de structurile euro-atlantice). Dorința Georgiei de a deveni stat membru NATO și susținerea acestei poziții de către Statele Unite ale Americii a fost interpretată la Moscova ca o încercare de încercuire militară a Rusiei. După acest moment, relațiile dintre Statele Unite și Rusia se deteriorează rapid, culminând cu anexarea Crimeii și conflictul din estul Ucrainei. Părerea unanimă a celor care au studiat acest subiect, din perspectivă realistă, este că acțiunile Moscovei privind Ucraina nu au fost planificate, ci au fost o reacție extremă la o situație incontrolabilă.
Ucraina, securitatea națională a Rusiei și Vladimir Putin
Rusia nu va fi vreodată de acord cu extinderea NATO la granițele sale. NATO, implicit Statele Unite ale Americii, nu vor oferi garanții legale în acest sens (articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord, principiul ,,open doors”). Totodată, nici Ucraina și nici Georgia nu vor adera la NATO atâta timp cât în aceste state există conflicte. De jure și de facto, accesul în Alianță le este blocat pe termen scurt și mediu. În acest context, greu de descifrat, întrebarea este: de ce vrea Rusia garanții din partea NATO?
Răspunsul simplu a fost oferit de Vladimir Putin la întâlnirea cu miniștrii afacerilor externe din 18 noiembrie 2021. El a spus atunci: atâta timp cât suntem într-o continuă stare de alertă și suntem provocați, nu ne putem concentra pe dezvoltarea noastră (a Rusiei) și pe realizarea intereselor noastre naționale. Un răspuns rațional și convingător. Și totuși, de ce vrea Rusia garanții din partea NATO?
Mișcarea diplomației ruse de a publica corespondența diplomatică cu Parisul și Berlinul privind Ucraina a discreditat serios poziția acestor state în reglementarea conflictului. Acesta a și fost obiectivul Moscovei: eliminând capitalele europene din situația din jurul Ucrainei, drumul spre Biden a fost deschis. Ca urmare, s-a organizat o întâlnirea din 7 decembrie. Rezolvarea conflictului a trecut în sarcina Statelor Unite ale Americii, cu toate că ea nu și-a asumat în mod expres acest lucru.
De cealaltă parte, SUA își joacă cartea sa. Cele două întâlniri cu partenerii europeni înainte și după summitul din 7 decembrie 2021 sugerează că administrația Biden și-a atins obiectivul de a consolida grupul democrațiilor în jurul Americii. Clubul democrațiilor și a economiilor avansate se întâlnesc și se consultă, angajându-se în apărarea suveranității și integrității teritoriale a Ucrainei prin amenințarea cu sancțiuni economice impuse de clubul democrațiilor și economiilor avansate Rusiei. Întrebarea care nu a fost rostită până acum: unde e Ucraina în acest joc?
Ceea ce a obținut Moscova a fost să implice SUA în rezolvarea conflictului, făcând ceea ce nu a reușit să facă Zelenskii. Putin a forțat nota și a pus Statele Unite față în față cu situația Ucrainei, adică Rusia versus NATO, eliminând de fapt Ucraina din context. Summitul a fost despre instrumentele diplomației și despre cum pot fi folosite acestea pentru a obține rezultatul dorit. Comunicatul Casei Albe după întâlnirea din 7 decembrie ai celor doi președinți vorbește despre două abordări: dezescaladare și întoarcerea la diplomație (White House, 2021). Ce înseamnă acest lucru? Înseamnă că Kievul trebuie să caute împreună cu Moscova o soluție. Deși summitul a fost anunțat ca unul dedicat Ucrainei, discuția dintre cei doi lideri s-a concentrat pe temele din agenda politică bilaterală: stabilitatea strategică, Iran, securitatea cibernetică. Vladimir Putin a declarat că a fost o întâlnire de lucru: comunicatul de presă (mult mai voluminos decât cel publicat de Casa Albă) publicat de partea rusă după întâlnirea prin videoconferință arată ceea ce nu a putut publica partea americană (Kremlin, 2021). Impresia generală este că Joe Biden a reușit să detensioneze situația și să prevină un atac al Rusiei asupra Ucrainei. Putin a rămas băiatul rău al politicii. Win-win.
Moscova urmărește atingerea unui singur obiectiv: garanții legale privind renunțarea la extiderea NATO spre est, la granițele Rusiei, ceea ce înseamnă, în traducere liberă, formalizarea sferelor de influență. Atingerea acestui obiectiv este de importanță vitală pentru Rusia deoarece ordinea post-Război Rece s-a erodat și platformele de negociere cu Statele Unite sunt foarte puține. Rusia în acest moment nu are nicio garanție de securitate și, în plus, stabilitatea strategică poate fi oricând distrusă unilateral. Acest obiectiv este important și pentru Putin însuși.
La sedința președintelui rus cu diplomații ruși s-a vorbit despre direcțiile de politică externă ale Rusiei în viitorul apropiat: CSI, Uniunea Economică Eurasiatică, Organizația Tratatului de Securitate Colectivă, Organizația pentru Cooperare de la Shanghai, parteneriatul strategic cu India (stabilit recent), parteneriatul cu China, cu statele BRICS și cu statele din Africa. Asistăm așadar la o reorientare și o concentrare masivă a energiilor spre dimensiunea asiatică a politicii externe a Federației Ruse. Totodată, spațiul CSI va fi fierbinte: Putin a amintit două legi adoptate recent privind activitatea diplomaților, punând accentul pe creșterea salarială a diplomaților ruși care activează în spațiul CSI. Altfel spus, eforturile diplomației ruse sunt concentrate acum în această zonă. Legând aceste declarații ale președintelui rus cu declarația lui Serghei Lavrov, aceea că partenerii din Occident trebuie să fie atenți la propunerile care vor veni din partea Federației Ruse în următoarea perioadă, avem un tablou cât de cât clar. Totodată, Putin a vorbit despre progresele înregistrate în cooperarea cu Statele Unite ale Americii în dosarele comune: stabilitatea strategică și securitatea cibernetică. Din această afirmație se desprinde ideea că între Casa Albă și Kremlin există un consens, fragil, asupra modului în care ar trebui să arate lumea. Este greu de anticipat ce va face Moscova pentru a obține ceea ce vrea să obțină. Este clar însă că spațiul vizat este partea europeană a CSI-ului.
INTERVIURILE HotNews.ro