Teambuilding, filmul care face istorie în cinema-ul românesc. Interviu cu scenaristul Alex Coteț despre comedia în care e foarte posibil să-ți regăsești colegii de birou
„Teambuilding” a devenit cel mai de succes film românesc din ultimii 30 de ani. Comedia regizată de Matei Dima, Cosmin Nedelcu (Micutzu) și Alex Coteț a generat până acum încasări de peste 17,5 milioane de lei și se menține în topul preferințelor publicului. Pentru a afla mai multe despre film am stat de vorbă cu scenaristul Alex Coteț.
Încă de la lansarea de pe 30 septembrie, „Teambuilding” a intrat rapid în sufletul publicului. Filmul prezintă o realitate românească, cu acțiunea plasată într-o corporație, unde lucrează tot felul de personaje ușor identificabile cu oamenii din jurul nostru.
Producția accesează o serie de stereotipuri neaoșe, într-un mod amuzant, în timp ce scoate în evidență unele dintre particularitățile noastre ca popor.
Povestea îl urmărește pe Emil (Matei Dima), un tip angajat la corporația PLM Global care muncește prea mult. Șeful său, domnul Oprea (Șerban Pavlu), vrea să-i tempereze din energie, așa că-l promovează „pe orizontală” și îl face team leader în departamentul call center, acolo unde lucrează ingrații corporației, iar liderul neoficial este morocănosul Horia (Micutzu).
Oprea vrea să închidă departamentul, însă îi propune lui Emil un pact – dacă tânărul îi aduce Cupa Veseliei, cupa din teambuildingul anual, care nu a fost niciodată câștigată de bucureșteni, veșnic victorioși fiind ardelenii, el nu va da pe nimeni afară.
Zis și făcut. Emil și colegii săi pleacă în primul lor teambuilding și, așa cum era de așteptat, lucrurile încep s-o ia razna. Oare cine va câștiga cupa?
„Românul vine la film să scape de realitatea cruntă în care trăiește, așa că trebuie să fii foarte atent cum să-i dai medicamentul, să nu-l scuipe că-i prea amar”
Scenă din filmul Teambuilding. Screenshot via Youtube
Alex Coteț povestește că a scris un scenariu de 132 de pagini pentru „Teambuilding”, însă Matei și Cosmin, în calitate de producători l-au ajutat să-l rafineze, să renunțe la anumite personaje și să adauge situații noi.
„Suntem trei comedianți cu trei stiluri diferite de umor și aici zic eu că e cheia succesului filmului. De exemplu, Matei a venit cu ideea să înlocuim proba de Bubble Football cu una de paintball, altfel nu ne-ar fi ieșit, iar Cosmin și-a scris singur monologul despre cum să „faci dragoste” cu anxietatea ta”, explică el.
Alex are 35 de ani și „vine de pe YouTube”, unde are canalul de comedie Sector 7, proiect unde l-a cunoscut prima oară și pe Micutzu, în urmă cu 14 ani. A mai fost și producător de radio, scenarist la TV, iar în cele din urmă a făcut tranziția spre publicitate.
„Acum fac spoturi publicitare pentru diferite agenții, creație publicitară la propria mea agenție (Sector 7 Hub) și, o dată la doi ani, caut timp liber pentru a face un film”, adaugă el.
Coteț a început să scrie comedie la 19 ani, în primul an de facultate, deoarece era enervat de faptul că la televizor nu exista genul de umor pe care-l vedea în serialele americane pe care „le pirata la greu, ca toți din generația lui, de pe net.” Așa a pornit să scrie, să editeze și să regizeze sketch-uri și video-uri pentru Sector 7, iar la 23 de ani a trimis primul lui scenariu, un film horror, la mai multe case de producție din România.
„Nimeni n-avea banii să-l producă, l-am parcat și am trecut la publicitate. Apoi, primul lungmetraj care a văzut lumina zilei a fost „Oh, Ramona””, explică creativul.
Alex a lucrat și la alte filme de succes, cum ar fi „Miami Bici” și „Inve$titorii”, și crede că „printr-un scenariu bun poți să spui o fărâmă de adevăr despre lume, cât timp știi să ambalezi acel adevăr într-o glazură dulce și ușor de digerat. Românul vine la film să scape de realitatea cruntă în care trăiește, așa că trebuie să fii foarte atent cum să-i dai medicamentul, să nu-l scuipe că-i prea amar.”
„Call-centerul este pentru tinerii de azi ceea ce era armata pentru părinții noștri”
Scenaristul Alex Coteț. FOTO: Alex Coteț/ Arhiva personală
De unde ați pornit cu ideea și de ce un film despre teambuilding?
Alex Coteț: Matei și Cosmin voiau să facă un film despre o reuniune de liceu, s-au împotmolit și m-au chemat la un brainstorming. Eu și Matei veneam după succesul „Miami Bici”, așa că primul lucru la care ne-am gândit a fost nevoia de a ținti o comunitate – un colectiv de oameni cu un interes comun, care să aibă și banii de a merge la cinema.
Am venit cu ideea unui film despre aventurile generației cu cartela la gât, deoarece trecusem printr-o corporație de media și aveam multe povești ciudate de zis, și am ales subiectul „call-center”, fiindcă, de multe ori, e primul job din cariera unui corporatist; deci ar putea empatiza cu personajele.
A fost și primul job din cariera mea. Call-center-ul este pentru tinerii din ziua de azi ceea ce era armata obligatorie pentru părinții noștri.
Ați intuit că va prinde la public?
Am intuit că va aduce spectatori la cinema, dar nu am setat o țintă precisă, deoarece filmul comercial reprezintă o nișă nouă la noi, una plină de riscuri, încât nu există un „manual de utilizator” de care să te ții. Singurul nostru reper în termeni de succes a fost „Miami Bici”, făcut tot de noi.
Sunt atât de mulți factori externi cu care trebuie să jonglezi atunci când vrei să faci un film care să fie și bun și profitabil, încât, dacă nu te ține inima, mai bine faci altceva.
„Așteptarea mea personală a fost să distrug, odată pentru totdeauna, expresia kind reminder”
„Teambuilding” a devenit cel mai de succes film românesc din ultimii 30 de ani. Spune asta ceva despre poporul român?
Spune foarte multe despre cum s-a schimbat România în bine, în ultimii 10-15 ani. În anii 2000, un film despre nișa de corporație, romgleză, HR și conceptul american de „teambuilding” nu cred că ar fi făcut nici măcar 100 mii de spectatori.
Care au fost așteptările tale de la filmul ăsta?
În primul rând, să arătăm că putem obține estetica și dinamica unui film american, la noi în țară. E plină România de producții americane care au fost filmate aici, deoarece e mai ieftin, dar sunt puține cazuri în care românii sunt considerați suficient de buni încât să participe la producții din afară.
Separat, așteptarea mea personală a fost să distrug, odată pentru totdeauna, expresia „kind reminder.” Aici am avut cea mai frumoasă surpriză: după lansarea filmului, am primit print screen-uri de la diverși oameni de HR și de la prieteni din corporații, cu mailuri oficiale în care li se spunea că politica companiei nu mai tolerează această expresie.
„Oamenii râd mult mai mult dacă se identifică cu o anumită situație”
Personajele centrale se mulează pe un anumit tip de stereotipuri și mulți pare că le-am cunoscut și în viața reală. Poate fi ăsta un secret al umorului care prinde la români?
Nu e vorba doar de români și, în general, oamenii râd mult mai mult dacă se identifică cu o anumită situație. Faptul că pot face asta vine ca o eliberare și îi face să se simtă „înțeleși.”
Din film nu lipsește nici misoginismul. Crezi că poate încuraja românul de rând să fie misogin în continuare, să se identifice atât de mult cu un anumit personaj, încât să zică „da, mă, e ok să fiu și eu așa”?
Personajele misogine din film sunt niște idioți. Dacă ești idiot, probabil o să crezi că e ok să fii idiot în continuare. Însă, moral filmului este că fata deșteaptă, care este mereu sărită de la promovare pur și simplu fiindcă nu e bărbat, își găsește puterea de a deveni propriul șef. E un final care a fost foarte apreciat de public.
„Fără să expunem anumite realități românești, nu putem vorbi despre ele”
Într-un context românesc, crezi că genul ăsta de filme ar trebuie să fie și educative?
Doar un narcisist sau un nazist ar putea zice că filmul său „trebuie” să educe pe cineva. Scopul unui film este să distreze, d-aia a fost el inventat acum 130 de ani. Dacă poate să distreze, dar și să dea niște sfaturi de bine publicului, să fie primit.
Însă filmul nu TREBUIE să fie și educativ. Din păcate, mulți oameni de film de la noi și-au dat singuri această misiune, că ei trebuie să educe poporul român. Dar cine ești tu să mă educi pe mine cu forța?
Dar un film poate să educe fix prin realitatea românească pe care o expune?
Fără să expunem anumite realități românești, nu putem vorbi despre ele. Fără să vorbim despre aceste realități, nu putem să le schimbăm. Comedia funcționează pentru a ridica o oglindă în fața privitorului, ca apoi să râdă de defectele lui și să-l pună pe gânduri. Educația și-a o face singur, când ajunge acasă.
Cât de greu e să faci un astfel de film în România?
Dintotdeauna a fost greu: vrei să ai o calitate a imaginii, a decorului, condiții bune pentru actori, toate în timp ce te joci cu bani privați pe care trebuie să-i returnezi investitorilor, plus profitul promis, căci altfel nu mai vezi un leu pentru filmul următor.
„Brandurile nu sunt încă atât de familiare cu ideea de product placement într-un film”
Sunt brandurile deschise la a susține astfel de producții?
Încă nu sunt atât de familiare cu ideea de product placement într-un film și multora le e greu să înțeleagă beneficiile de imagine, comparativ cu ce obțin de la o reclamă pe net sau TV. Însă filmul poate transforma brand-ul într-un „pop culture icon”, la un cost pentru companie similar cu banii de media pe care i-ar fi cheltui să difuzeze un spot pe televizor, timp de două săptămâni.
Clientul își dorește plasarea unui produs cât mai natural în acțiune sau vrea să iasă în evidență?
Toate brandurile din filmul nostru au înțeles că e spre binele tuturor ca produsul să fie integrat natural în poveste. Am avut ambiția să folosim brand-uri adevărate și cotidiene în film, în loc să inventăm etichete false de sticlă sau să acoperim nume de magazine. Când te uiți la un film american, nu-ți pui problema – „de ce coboară Tom Cruise dintr-un Ford? I-o fi dat bani Ford?”
„Kind reminder pentru ipocrizie”
Ce le-ai transmite elitiștilor care au râs la unele glume, dar au criticat filmul în online?
Kind reminder pentru ipocrizie. Dacă filmul ar fi avut 10 mii de spectatori și ar fi fost înjurat de public în comentariile de pe net, „elitiștii” ăștia i-ar fi făcut pe toți „proști” și „inculți”, pentru că nu apreciază umorul de calitate. Ei vânează „clout” (nr. mulțime/validare).
Sunt genul de oameni care atunci când Simona Halep câștigă un meci, comentează că ei o știau de mică, dinainte să calce pe teren. Dacă pierde, tot ei comentează și scriu cum au zis mereu că fata nu știe să joace. Dar în realitate ei nici nu se uită la tenis.
Comentariu la film, cules de pe internet de Alex Coteț
Apropo, ce te-a enervat cel mai tare la comentariile negative aduse filmului?
Am 12 ani de YouTube în spate, nu există comentariu negativ care să mă mai enerveze. În schimb, e savuros faptul că nici haterii între ei nu se pot pune de acord în legătură cu ce nu le place la „Teambuilding”.
Jumătate zic că e prea american, jumătate că prea românesc. Jumătate că e prea absurd, jumătate că e prea realist. Jumătate că e peste „Miami Bici”, jumătate că e sub.
Și nu e vina lor, ci a faptului că noi nu prea avem educație cinematografică în adevăratul sens al cuvântului. Ori au cunoștințe doar despre filme de festival, iar referința lor de umor e Woody Allen în anii ’70, ori au cunoștințe doar despre filme comerciale cu supereroi, iar referința lor de umor e „Nea Mărin Miliardar”, tot din anii ’70.
Ce ți-ar plăcea să înțeleagă oamenii din film, cu ce să rămână?
La finalul zilei, cu mic cu mare, suntem o echipă. La finalul zilei, poți fi propriul tău șef.
INTERVIURILE HotNews.ro