TREI ÎNTREBĂRI. Sfârșitul Războiului Global împotriva Terorismului

1. Care este evenimentul anului 2020 cel mai pe nedrept trecut cu vederea de media și de opinia publică?

Mi-e greu să îi dau un nume evenimentului; ar putea fi “sfârșitul Războiului Global împotriva Terorismului” sau “sfârșitul războaielor neo-con”, dar niciuna dintre aceste denumiri nu este prea fericită – sau cuprinzătoare. Războiul Global împotriva Terorismului a fost lansat de administrația George W. Bush imediat după atacurile de la 11 septembrie. În faza sa inițială a fost un răspuns la atentate, ținta fiind jihadiștii din Al Qaida. Neo-conservatorii din administrația Bush credeau însă că o metodă de a diminua amenințarea radicalismului musulman este aceea de a impune societăți bazate pe aceleași valori ca și cele occidentale – democrații liberale și economii de piață; practic era vorba de o grăbire, cu ajutorul forței armate, a “sfârșitului istoriei” așa cum îl vedea Francis Fukuyama. După invadarea Afghanistanului, justificată de faptul că țara găzduia baze și militanți Al Qaida, a fost lansată reconstrucția Afghanistanului și s-a încercat construirea unei democrații afghane. A urmat invazia Irakului, mult mai greu de explicat dat fiind că dovezile privind legături cu rețeaua teroristă sau existența unui arsenal de arme de distrugere în masa erau extrem de șubrede (pentru că, așa cum s-a dovedit, nu existau nici legături nici arme). Odată Irakul cucerit, liderii americani au crezut – sau cel puțin au afirmat acest lucru – că pot transforma țara într-o democrație liberală și au făcut eforturi pentru a pune în practică acea viziune, chiar în timp ce în teren avea loc o escaladare a războiului purtat cu insurgenții, care erau împărțiți în câteva mari categorii – exponenți ai fostului regim irakian, jihadiști organizați de iordanianul Abu Musab al-Zarqawi (majoritatea acestora au fost, în faza inițială a conflictului, străini veniți din alte țări musulmane, pentru că în plan local acest tip de extremism era extrem de rar), naționaliști/islamiști moderați irakieni (sunniți), grupări șiite înarmate și antrenate de Iran și forțe coagulate în jurul clericului populist șiit Muqtada al-Sadr, care adoptase un discurs cu puternice accente naționaliste.

Atât în Afghanistan cât și în Irak a fost impusă o anumită formă de democrație, au avut loc alegeri democratice în mai multe rânduri, s-au făcut chiar și progrese împotriva insurgenților – în Afghanistan mai ales în primii ani ai conflictului, în Irak după faimosul „surge” condus de David Petraeus.

Toate aceste progrese s-au dovedit a fi iluzorii în timpul administrației Obama, când talibanii au început să controleze un teritoriu tot mai mare din teritoriul Afghanistanului, iar în Irak a explodat Statul Islamic, pe care tot militanți irakieni îl exportaseră în Siria, unde prinsese rădăcini și devenise suficient de puternic pentru a putea să revină în țara de origine. Clasele politice din ambele țări s-au dovedit a fi corupte și incompetente, ceea ce a contribuit la succesul extremiștilor și la forța de atracție a acestora.

2020 este însă anul când a devenit clar, pentru mine, că pe americani îi interesează acum să scape de problemele din Afghanistan și Irak și nu mai contează prea mult ce fel de regimuri sunt acolo, atât timp cât acele regimuri nu sunt ostile. În Afghanistan s-a semnat un acord de pace cu insurgenții talibani care prevede că forțele americane se vor retrage din acea țară dacă va fi semnat și un acord de pace intra-afghan. Acordul pare a fi mai mult o victorie pentru talibani. În cel mai bun caz se va ajunge la un Afghanistan în mare măsură islamizat cum era și în perioada regimului taliban, cu o mare parte din teritoriu controlat direct de extremiști. În cel mai rău caz, după ce retragerea americană se va fi încheiat, se va repeta situația de după retragerea sovietică – regimul Najibullah, care avea inițial forțe armate semnificative, a rezistat o perioadă, apoi s-a prăbușit peste noapte iar țara a alunecat în războiul civil și haosul care au permis apariția talibanilor. Este evident pentru oricine, inclusiv pentru Washington, că talibanii nici nu vor renunța la arme, nici nu își vor schimba ideologia; până la urmă, ce motiv ar avea să o facă acum, când câștigă războiul, dacă nu au făcut-o în urmă cu 20 de ani, când au fost puși pe fugă?

În Irak, iar, Statele Unite au ratat din plin ultima șansă de a arăta că mai iau în calcul o democrație liberală: ampla mișcare anti-sistem, care a apărut ca reacție la dezastrul produs de clasa politică post-Saddam, nu a beneficiat de sprijinul american. Milițiile șiite, exact acele miliții sprijinite de Iran, au reacționat brutal împotriva manifestanților și chiar dacă, până la urmă, la Baghdad s-a produs o schimbare de guvern, aceasta este doar temporară. Mișcarea anti-sistem este, cel puțin deocamdată, înfrântă, iar marele favorit în alegerile care vor urma se arată a fi Muqtada al-Sadr, care este orice, dar numai un exponent al democrațiilor liberale, nu.

2. Care este cea mai interesanta idee a anului 2020?

Aș forța aici un pic și aș merge pe sensul de „etalare”, „dezvăluire” a cuvântului „descoperire” – iar cu sensul acesta în minte aș alege „descoperirea” unor relații arabo-israeliene. Până în 2020 doar 2 state arabe, Iordania și Egiptul, aveau acorduri de pace și întrețineau legături diplomatice cu Israelul; restul au aderat la politica pan-arabă de nerecunoaștere a statului evreu, care durează încă de la fondarea acestuia și de la războaiele arabo-israeliene. Se știa demult că există diferențe între abordările statelor arabe, iar unele s-au arătat chiar prietenoase cu Israelul și au întreținut legături neoficiale cu acesta – în cazul Omanului, de pildă, au existat chiar și vizite ale premierilor Yitzhak Rabin și Benjamin Netanyahu, în Abu Dhabi fusese deschisă și o reprezentanță diplomatică (dar nu pe lângă guvernul Emiratelor ci pe lângă o agenție ONU). Relațiile dintre monarhiile din Golf și Israel s-au consolidat odată cu creșterea îngrijorărilor comune privind expansiunea și programul nuclear al Iranului și de câțiva ani s-a vorbit chiar și despre o colaborare la nivel de servicii secrete între Israel și Arabia Saudită – lucru aproape de neconceput până nu demult din cauza pretențiilor de leadership pe care le au saudiții în lumea arabă și în cea musulmană, dar și a problemelor interne pe care le-ar fi putut genera pentru dinastie. Mai există un element, care de asemenea este un secret deschis de ani de zile: cauza palestiniană, care încă stârnește emoții aprinse la nivelul străzii, a obosit demult majoritatea regimurilor arabe, care nu-s indiferente la avantajele pe care le-ar putea aduce o relație cu Israelul. 2020 a fost anul în care o parte din statele arabe au decis să renunțe la păstrarea aparențelor; este vorba de Bahrein, Emiratele Arabe Unite, Maroc și Sudan. Desigur, au jucat un rol-cheie și presiunile exercitate de administrația Trump (mai ales în cazul Sudanului, căruia i s-a promis ajutor și scoaterea din izolare). Tot un rol-cheie au jucat și saudiții și e puțin probail că acordurile de pace s-ar fi semnat fără încurajarea lor. Probabil că tendința va continua și sunt șanse mari ca în 2021 cel puțin Omanul să li se alăture celorlalte state arabe. Nu cred că, deocamdată, o vor face și saudiții, chiar dacă Muhammad bin Salman a dat semnale în acest sens și chiar s-ar fi întâlnit în secret, în Arabia Saudită, cu Netanyahu; nu o vor face prea repede nici state arabe în care Iranul are un cuvânt important de spus, cum sunt Irakul, Libanul și Siria, dar valul a plecat și nu mai poate fi întors.

Citeste intreg articolul si coemnteaza pe Contributors.ro