Umorul romanesc are publicul pe care il merita

Zabala ideologica a umorului de dinainte de ’89 zace azi in uitare. Nu si marii comici de atunci, nu si poantele cu „sopirle”, nu si verva sarcastica la adresa conducerii. Si totusi, romanul consumator de haz parca nu mai arata la fel.

Regimul comunist, restrictiv politic si pudic, a facut sa prospere umorul aluziv. Dupa revolutie, spunerea lucrurilor pe nume a devenit o practica obisnuita si profitabila pentru cei care fac umor in presa, muzica sau teatru. Citiva dintre ei au participat la o masa rotunda virtuala pe aceasta tema.

Decadenta risului

Cam toata lumea are ceva sa ii reproseze hazului postrevolutionar. Toni Grecu deplinge disparitia aluziei, constatind ca „azi, umorul loveste direct in plex, i-a scazut inteligenta, dar a cistigat in incisivitate si in duritatea manierei de exprimare”.

La rindul sau, Horatiu Malaele apreciaza ca „umorul postdecembrist a fost confiscat exclusiv de brigada, iar tematica umbla uluita prin pantalonii oamenilor”.

Actorii de revista Alexandru Arsinel si Stela Popescu sint de acord cu colegul lor de breasla: lui i se pare ca, dupa ’89, „s-a dat unda verde vulgaritatii promovate de brigazile artistice”, iar ea considera ca „umorul a coborit stacheta intelectual”.

Nici graficianul Ion Barbu nu e mai optimist cind constata ca „daca ne uitam la televizor, vedem ca umorul romanesc e cantonat in zonele cu acoperire minima”. Mihai Gainusa crede ca schimbarea umorului se poate rezuma intr-un mod simplu: „Inainte de ’89 il aveam pe Bula. Acum, umorul a coborit pina la tipul numit Sula. Desi la grupuri cu pretentii Sula suna ca Riciu”.

Coordonatorul colectiei de carte comica „Risul lumii” a Editurii Humanitas , Radu Paraschivescu, vorbeste despre „piramida kitsch a umorului de azi”, adaugind ca „de fapt, ii spunem degeaba umor, fiindca e vorba de niste hahaieli groase, de dialoguri la care roseste laptele in pahar, de scenarii strepezitor de nesarate. Daca asta e umor, atunci eu sint calugar trapist”.

Nici Alin Ionescu de la „Academia Catavencu” nu exceleaza in optimism: „Nu se ridea mai mult inainte de ‘89. De foame nu se ridea. De sete, in schimb, se ridea mai mult. Acum, lumea se ride de pomana”. Artan concluzioneaza ca tematica umorului s-a mutat „dinspre voluntar catre involuntar”.

Metamorfozele audientei

„Ma intrebati daca publicul este mai inteligent sau mai idiot? Este”, apreciaza Malaele. In schimb, Ion Barbu crede ca „avind in vedere faptul ca vreme de 15 ani am fost biograful neoficial al nea Nelului (n.b. – 5243 de caricaturi avindu-l ca subiect), pot considera familia Iliescu publicul meu. Asa ca pot sa-l consider mai degraba idiot decit inteligent”.

Leonard de la Ca$$a Locco il crede mai putin pretentios, Artan spune ca inainte de ’89 era mai naiv, iar Chilian il vede usor mai grobian. Arsinel da vina pe umorul de slaba calitate mediatizat prin intermediul televiziunilor, dar crede ca spectatorii de teatru revin la un umor autentic, departe de „Vacanta mare”.

Actorul Alexandru Bindea sustine ca „publicul e mai usor de pacalit de falsa comedie, tocmai din cauza globalizarii umorului”.

„Opozitia” e reprezentata de Toni Grecu, care considera ca „publicul e acelasi, stratificat in functie de bioritm”. In favoarea unei schimbari pozitive se pronunta Marius Bortea de la „Academia Catavencu” si Buzdugan: primul crede ca publicul e mai destupat la minte, fapt ilustrat de disparitia revistei „Urzica”, al doilea, ca e mai pretentios.

Gainusa e de acord cu ultima opinie, comentind ca „din pacate, unii realizatori de umor ii trateaza pe spectatori ca pe niste idioti care trebuie tinuti in glume cu pirtaguri”.

Mirosul banilor

Dragos Musat de la „Academia Catavencu” priveste umorul ca pe o afacere „sub 1.000 de euro. Dupa aia incepe «Vacanta mare»”. Colegul sau de ziar, Marius Bortea, crede ca e chiar profitabil „in masura in care, pe linga asta, te ocupi si de lucruri serioase. De furat, de exemplu”. Stela Popescu e convinsa ca „umorul televizat a devenit o afacere, un soi de medicament pentru care lumea plateste”.

Se poate trai din ris, e de parere graficianul Octav Mardale, „primesc bani pentru ceea ce fac, materia prima nu ma costa nimic. Pot spune ca de 15 ani conduc o afacere profitabila cu un singur angajat”, adauga el.

In contrast, Alexandru Bindea crede ca umorul e profitabil doar pentru diletanti, nu pentru actori, pentru ca in cazul lor exista un bun-simt estetic care nu le permite sa se coboare la nivelul unui umor vulgar. „Atit timp cit se integreaza in sfera divertismentului, fireste ca umorul e business. La noi, aceasta industrie e insa in faza incipienta de mormoloc”, afirma Toni Grecu.

Ceea ce nu cred si Radu Paraschivescu sau Buzdugan, care sint de parere ca, la stadiul actual, e nevoie de impresari si de manageri culturali, de coordonatori profesionisti ai acestei meserii.

Bancurile si alchimia sociala

Toni Grecu afirma ca „acest gen de umor a saracit dupa revolutie: se spun, adaptate la contextul romanesc, bancuri de pe Internet. Cele bune ramin in circulatie si revin periodic”.

In tabara muzicala, bancurile se gasesc tot in dizgratie: Florin Chilian si Artan nu le spun din principiu, ultimul pentru ca a constatat ca „umorul nu mai circula sub aceasta forma, ci in cea de produs finit, ca reviste, sitcomuri, grupuri de umor”, iar Leonard de la Ca$$a Locco comenteaza ca nu e mare amator de bancuri.

Si Radu Paraschivescu e retinut in aceasta privinta: „Spun bancuri foarte rar, doar cind ii aud producindu-se pe cei din jur si cind imi dau seama ca, daca nu cotizez, pot sa trec drept infumurat sau obtuz. In schimb, incasez cu nemiluita si de obicei le uit tocmai pe cele pe care as vrea sa le tin minte”.

Ca tematica, in top se bat pentru locul intii politica si sexul, ultimul avind mari sanse sa cistige, considera majoritatea celor intrebati. Graficianul Octav Mardale considera ca „cele trei tipuri de bancuri cel mai frecvent spuse si auzite au devenit doua: bancurile porcoase”. Se poate deduce ca nu tot umorul romanesc e in stare de dezintegrare, dar viitorul sau nu suna prea promitator.

Bula intre viata si moarte

Glumitele trimise pe Internet il cam sufoca pe Bula prin excludere. Cei trei muzicieni, Artan, Chilian si Leonard il considera mort. De aceeasi parere sint si Toni Grecu, Dragos Musat si Mihai Gainusa, care cred ca ratingurile i-au dat lovitura de gratie. Putini sint cei care il considera nemuritor, ca Stela Popescu si Arsinel, care afirma ca va reveni sub alta identitate.

Pentru Radu Paraschivescu si Ion Barbu, Bula „va ramine nemuritor si rece”. Marius Bortea spera ca, „daca e nemuritor, sa emigreze, ca orice roman care n-are ce face pe aici”. Singurul optimist in privinta destinului lui Bula e Alexandru Bindea, care il apreciaza ca fiind acum mai actual decit inainte de ’89.

Portul umoristic traditional la moda

Majoritatea celor interogati sint de parere ca exista un tipic romanesc al umorului, de genul haz de necaz. Malaele spune ca specificul national e subtilitatea. La polul opus, Ion Barbu crede ca trasaturile umorului autohton sint: „groase, lungi, blege, jucause, strimte, largi, paroase, chele etc.”.

Un alt pesimist, Radu Paraschivescu, considera ca principala caracteristica a umorului de azi este „involuntariatul” si isi sustine teoria printr-un exemplu din Gigi Becali: „In tinerete eram amfitrion pe oriunde ma duceam”.