Un reputat cercetator canadian de origine romana vrea sa infiinteze o retea de telemedicina pentru pacientii epileptici din Romania

​Florin Amzica e un om norocos. Prin munca lui de zi cu zi cerceteaza frontierele inca neexplorate ale creierului, in vreme ce pasiunea de-o viata ii permite sa inteleaga despre creier ceea ce medicina n-a reusit inca sa explice stiintific. Canadianul de origine romana conduce laboratorul de neurofiziologie al Universitatii din Montreal, unde cauta sa explice mecanismele celulare si ionice ale creierului in cazuri de coma. Cand nu e in laborator, urca des pe scena. Canta la vioara in World Doctors Orchestra (WDO), pe care o aduce in luna mai in Romania intr-un turneu caritabil, menit sa stranga fonduri pentru infiintarea unei retele de telemedicina in epilepsie.

Rețeaua de „telemuzică”

E 11 septembrie 2011. Au trecut fix zece ani de la atentatele teroriste asupra turnurilor gemene și Pentagonului. World Doctors Orchestra dă un concert comemorativ la Strathmore, în Washington. În public sunt familii ale victimelor, oameni de stat, americani care nu au cum să uite. Florin Amzică e la prima întâlnire cu colegii din orchestra uriașă, care a adunat deja peste cinci sute de medici-muzicieni din 36 de țări. Cu un an înainte, a aflat cu mirare de proiectul pornit în 2007 de medicul german Stefan Willich. Un prieten de-al său din Berlin, coleg cu dirijorul, l-a întrebat: „Dar tu de ce nu te-ai înscris?”. „Pentru că nu știam. Doar pentru că nu știam.” L-a atras ideea de a cânta pe scene mari din întreaga lume, alături de colegi medici cu diferite istorii și experiențe. A aplicat imediat, dar pentru concertele din 2010 se făcuse deja selecția muzicienilor amatori, așa că a fost nevoit să aștepte un an.

În WDO, audiția este, de fapt, primul concert. Până atunci primești un vot de încredere. Te înscrii online, dai mai multe informații despre studiile și experiența ta pe plan muzical, spui dacă ești disponibil pentru evenimentele anunțate de WDO. Calendarul e pregătit cu cel puțin un an înainte. După ce ești acceptat printre instrumentiști, primești online partiturile. Apoi te pregătești singur cât poți de bine. „Și noi suntem o rețea de telemuzică”, glumește profesorul Amzică. Cu trei-patru zile înainte de concert, ajungi în țara gazdă, unde încep repetițiile de grup. De această dată, desfășurate la ritm de profesionist. Câte opt ore pe zi. „Ca un tratament: vedem ce e în plus, ce e în minus, ajustăm doza”. De la primele repetiții din Washington, Amzică apreciază rigoarea și disciplina cu care se lucrează în WDO.

Willich conduce cu gesturi ferme o mulțime eclectică de medici dintre care mulți abia ce au făcut cunoștință. O bună parte sunt nemți, au o educație medicală solidă și au amânat cât au putut de mult alegerea între muzică și medicină ca profesie de bază. În cazul lui Florin Amzică nu a fost așa. Părinții, care îl obligaseră mai întâi să se apuce de studiat vioara, i-au repetat mai apoi toată adolescența că „muzica nu e o meserie”.

Toată lumea vrea la „domn’ profesor”

Pe „Simfonia Învierii” de Mahler, cântând alături de alți 150 de muzicieni amatori – medici profesioniști, dar și de Corul național american, în fața unui public convalescent încă după o traumă colectivă, Amzică înțelege cu adevărat principiile care fac din WDO un ansamblu unic. „Eu nu sunt mistic deloc, dar acolo am fost cel mai aproape de misticism. A fost o stare de grație în sală.”

WDO declină în toate registrele sensurile cuvântului „vindecare”. La Washington, vindecarea a fost alinare adusă prin muzică celor care au pierdut fără drept de apel. Alteori, vindecarea are un caracter mai practic. Se strâng fonduri pentru a dota spitale, pentru pacienți sărmani sau neglijați. Medicii-artiști devin ambasadori internaționali pentru sănătate. Își pun la dispoziție timpul, banii, resursele, ca să cânte pentru o cauză variabilă și o idee constantă: fiecare om, indiferent de cultură, rasă sau posibilitățile materiale, are dreptul la asistență medicală de calitate.

De-atunci a mers în aproape toate turneele WDO, face parte din nucleul constant al ansamblului compus din medici. Cel care „i s-a lipit de inimă” a fost turneul din Africa de Sud, de acum patru ani. Acolo au susținut fundația unui medic olandez, care și-a pus la bătaie o moștenire consistentă pentru a crea un sat în jurul unei clinici medicale, unde este acordat tratament seropozitivilor. Fundația îngrijește, de asemenea, orfanii rămași în urma celor care nu supraviețuiesc infecției cu HIV. Încearcă să le ofere adăpost, hrană, educație și muzică. Membrii WDO au cântat atunci partitura compusă special pentru eveniment alături de un cor format din copiii din sat. Pentru mulți era pentru prima dată când vedeau un instrument simfonic. „La ei, orice scoarță de copac poate deveni instrument de percuție. Nu văzuseră fagoți, tromboane. Dar am văzut o plăcere nativă și pură de a face muzică la acești copii. Și atunci am înțeles un lucru: de ce educația noastră păcătuiește. Pentru că e bazată pe principiul: nu e bine așa, nu face asta. Noi avem o doză foarte mare de dat peste mână. La ei nu există așa ceva. Ei se exprimă și, oricum se exprimă, ajung în mod natural la tonul just muzical, important e să le oferi cadrul”, povestește Florin Amzică. Le-au dat apoi lecții de muzică celor mici, le-au pus instrumentele în mână și i-au lăsat să experimenteze cu ele. După o zi de joacă, au ținut propriul concert. „Acela a fost evenimentul.”

În România, vindecarea va fi despre a face pași mărunți – nu primii, dar oricum curajoși –pentru dezmorțirea unui sistem înțepenit în formule bătrâne. În fiecare țară în care susține concerte caritabile, WDO alege, la propunerea comitetului local de organizare, o cauză specifică, relevantă pentru contextul medical și social. În România, au ales să sprijine pacienții cu epilepsie. Strâng bani pentru primele cinci noduri ale unei viitoare rețea excentrice de telemedicină dedicată acestei afecțiuni. Epilepsia nu este, evident, o boală specifică țării noastre. Există peste tot în lume, nu face discriminări. Canadienii se confruntă în egală (sau comparabilă) măsură cu românii cu această afecțiune. Sunt însă două diferențe mari. Prima ține de stigmatul asociat. „În România, oamenii încă se feresc, vor să o țină pe sub preș cât se poate. Este una din bolile de care nu se vorbește. În Canada nu avem această problemă, oamenii nu se tem să ceară ajutorul, să meargă la medic”, explică Florin Amzică. A doua diferență majoră ține de accesul la tratament, limitat de concentrarea expertizei la nivelul câtorva centre, în special universitare. Toată lumea vrea să ajungă la „dom’ profesor”. Oricâte sute de kilometri și oricâte zile de așteptare ar sta între criza epileptică și programarea cu greu obținută. Sistemul se încarcă și se polarizează, vizita la medic cere timp și bani, iar neurologii din provincie rămân pe dinafară. „E un cerc vicios din care foarte greu se iese. Un medic se formează pe tot parcursul carierei prin cazuistica pe care o vede. Cu cât mai mulți pacienți se duc și bat la ușile mari din marile centre universitare, cu atât medicii din periferie sunt mai izolați, mai puțin ajutați să se formeze. Dacă un medic neurolog nu vede nicio epilepsie în viața lui și într-o zi îi vine un epileptic, care sunt șansele ca el să se descurce foarte bine?”.

Florin Amzică și colaboratorii săi din țară, Cluburile Lions și neurologul clujean Bogdan Florea, lucrează de trei ani la punerea pe hârtie a proiectului și la organizarea campaniei de strângere de fonduri. Este pentru prima dată în istoria World Doctors Orchestra când banii nu merg la o organizație deja activă în domeniul sănătății, completându-i fondurile, ci se montează de la zero un proiect medical.

Rețeaua de rețele

Cu banii strânși din biletele vândute la concert vor fi cumpărate și instalate cinci aparate EEG cu sistem modern de video-EEG în cinci orașe mici sau mijlocii din România. Aparatele vor ajunge la medici neurologi care lucrează în sistemul privat și vor completa, fără a o concura, asistența de stat. Inițiatorii proiectului s-au gândit inițial să doteze spitalele de stat cu aparatura achiziționată, dar „sistemul de stat încă nu mi se pare suficient de solid și de funcțional. Mi-e teamă că ar ajunge într-un depozit sau ar fi utilizate la altceva”.

Medicii și asistenții vor fi instruiți de experți internaționali și naționali în epilepsie, ajutați să se perfecționeze în diagnosticul, tratamentul și urmărirea pacienților epileptici. În practică, atunci când vor avea nelămuriri sau nevoie de o a doua sau o a treia opinie, vor putea apela la colegi mai experimentați din țară și din străinătate, prin intermediul rețelei de telemedicină. Printre ei se află Florin Amzică și Bogdan Florea (Cluj), dar s-au oferit deja să ajute și specialiști din centre de excelență din Danemarca sau Elveția. „În momentul în care un medic nu se descurcă la Târgu-Jiu sau la Reghin, să zicem, prin rețeaua aceasta poate fi asistat de un coleg din Danemarca sau din Canada sau de cineva din centrele universitare. În acest sens, e o rețea mai mare decât una națională, se poate ajunge oriunde.” Avantajul principal al rețelei este că poate fi oricând atașată sau integrată uneia mai mari, unei rețele de rețele, care să crească și mai mult șansele pacienților de a beneficia de îngrijire optimă la momentul potrivit, ameliorând decalajul dintre centrele tradiționale și orașele mai mici.

După turneul WDO în România se va organiza un concurs pentru a se decide unde vor fi montate primele aparate. Aplicațiile neurologilor vor fi evaluate de o comisie formată din specialiști din afara țării. Aparatele rămân apoi proprietatea Clubului Lions, dar sunt date spre folosință, prin comodat, centrelor selecționate. Anual, cabinetele de epileptologie stabilite prin program vor raporta rezultatele, care pot fi verificate și prin intermediul softului pe care se sprijină rețeaua. Dacă aparatele nu vor fi utilizate (suficient de bine) spre beneficiul pacienților, ele pot fi oricând redirecționate către alt neurolog. „Ideea nu este ca un medic de la Oradea sau din Suceava să pună mâna pe un aparat și să ne salute din mers.”

Amzică vine cel puțin o dată pe an în țară și ține cursuri de neurofiziologie pentru medicii tineri. Știe că există interes, că sunt tineri pe care poate conta, nu se îndoiește că ideea are toate șansele să reușească.

Triunghiul de concerte

Până ce rețeaua va prinde contur, se pregătește pentru turneul din România. Zilele acestea, instrumentiștii tocmai ce-au primit partiturile și le vor desluși separat, până se întâlnesc în țară, la 23 mai, când se dă startul repetițiilor. Tradiția WDO cere ca programul fiecărui concert să cuprindă o piesă autohtonă și una creată special pentru această ocazie. De compoziția în primă audiție responsabil este Șerban Nechifor, fiul lui Ermil Nechifor, fondatorul Orchestrei Medicilor din București, din care a făcut cândva parte și Florin Amzică. L-a rugat pe compozitorul bucureștean să scrie „o piesă care să reflecte multiculturalitatea României, în special a Transilvaniei”. Rezultatul e o compoziție pentru vioară și orchestră de coarde, care cuprinde o secvență cu trei dansuri: românești, ungurești și nemțești. Solistă va fi Corina Bololoi. Apoi vor interpreta „Harold en Italie” de Berlioz, moment pentru care li se va alătura Carmen Aida Soanea, la violă, o artistă născută în România, dar stabilită în Germania. Iar concertul se va încheia cu Simfonia a șasea de Beethoven. „Sună foarte bine”, îi spun. „Nu știm, încă n-am început repetițiile”, glumește el.

E prima dată când WDO ține trei concerte în aceeași țară (de regulă, sunt unul sau două), ambiția celui care a inițiat turneul. Prezența pe scena Ateneului Român „este un pas obligatoriu, orchestrei îi place să se producă pe marile scene ale lumii, și e și orgoliul organizatorilor să arate colegilor ce e mai bun în țara respectivă”. Clujul era firesc să se afle pe harta WDO, pentru că echipa locală de organizare este de acolo. Iar „cum drumul de la București la Cluj trece și prin Brașov”, Amzică a profitat.

„Asta e marea dificultate. Să nu te lași de visul tău”

A vrut să îi ducă pe medicii-artiști și acasă la el, la Brașov, acolo unde a învățat să cânte la vioară. Un instrument pe care l-a urât cu patimă în primii ani de studiu, dar care i s-a lipit apoi de suflet. Cheie au fost trei personaje: mama, care i-a pus vioara în brațe când avea șase ani, tatăl, care „a furnizat tot efortul financiar și discreția legendară în a nu-mi spune toate adevărurile, cât era de chinuitor”, și profesorul Virgil Voicu, un pedagog răbdător. Cu ajutorul lor a trecut prin perioada grea fără să abandoneze complicatul instrument. „Asta e marea dificultate, să nu te lași de visul tău. Până când, la un moment dat, nu am mai putut să mă las.” Dar de mic a fost pragmatic. Și-a recunoscut sieși că „a început să îmi placă prea târziu ca să fac din asta o treabă serioasă”. Mai ales că știința îl fascina și mai mult. Așa că a rămas cu vioara în registru ludic. „Așa a fost până în ziua de azi, deci eu sunt un tip fericit.”

În adâncul sufletului, își dorea de mic să facă medicina, dar felul în care se dădea admiterea îl descuraja. Presupunea învățarea pe de rost a tone de informații, iar el n-avea darul memoratului. În pragul admiterii la facultate, a ezitat multă vreme între fizică și inginerie. „Eram un fel de vedetă a liceului, cu fizica mea.” Mergea la olimpiadele naționale, visa la o nouă descoperire în fizica atomică. Până la urmă, pragmatismul a învins din nou. A optat pentru automatică, după ce s-a sfătuit cu tatăl său. „Am hotărât, ca întotdeauna, să merg acolo unde e dificil. Facilitatea era interzisă ca alegere.” O filozofie care i-a făcut bine și pe care o păstrează și astăzi, când își alege proiectele de cercetare. Pentru că nu s-a ferit de întrebările grele, a descoperit, alături de Daniel Kroeger și de Bogdan Florea, o nouă stare electrică a creierului. Rezultatele le-a publicat în 2013.

S-a apropiat de medicină încă din anii de studenție la Politehnică, ducându-și toate lucrările spre zona aplicațiilor biomedicale și aparaturii medicale. Coincidență sau nu, a absolvit cu un proiect de electrocardiografie, apropiat de domeniul telemedicinii. Era 1982, nu exista internet, nu existau electroencefalografe portabile. Accesul studenților la informații din afara țării era ca și inexistent. „Impermeabilitatea granițelor ne făcea să ne simțim foarte bine din punctul de vedere al creativității, tot ce făceam noi eram nemaiauzit. După ce am ieșit, mi-am dat seama cât eram de primitivi”, mărturisește amuzat. Așa și-a imaginat, pe atunci, alături de un coleg, un electroencefalograf portabil, care să încapă într-un diplomat și să poată fi branșat la linia telefonică, pentru a transmite către spital informațiile pentru pacienții netransportabili. „Acesta a fost proiectul nostru. Evident că nu s-a realizat niciodată.”

Își dorea mereu să privească peste zid, la cercetătorii străini. Să vadă ce au mai aflat, ce puzzle au mai rezolvat. Să îi întâlnească la congrese și să schimbe idei cu ei. Era singurul motiv pentru care își dorea, înainte de revoluție, să poată ieși din țară. Se simțea „ca într-un cavou” din cauza izolării pe plan științific de restul lumii. Dar varianta exilului definitiv a luat-o în serios abia după prima mineriadă. A intuit atunci că „nu în timpul vieții mele active se va întâmpla ceva semnificativ în România, ca să se creeze condiții.”

Primise o bursă de la Mircea Steriade, profesor canadian de origine română, și a decis să o accepte. În Canada „nu curg banii pe străzi, nu te caută lumea să îți dea de lucru, dimpotrivă. Dar, dacă vrei să fii util, poți să o faci, ești apreciat, primești din când în când o palmă pe spate, de încurajare, poți să îți expui idei și să le duci mai departe prin efort personal. Nu aveam cum să iau altă decizie decât aceea de a-mi vedea de lucru aici”. Așa că a rămas. A făcut studii doctorale și postdoctorale în neurologie la Universitatea Laval din Quebec. În 2008, la câțiva ani după moartea mentorului său, s-a mutat la Montreal, unde i s-a oferit postul de profesor și propriul laborator de neurofiziologie.

În privința intuiției care l-a făcut să își strângă bagajele în ʼ90, timpul i-a dat dreptate – mă asigură. „Și toți cei care au plecat mi-au dat dreptate, au contribuit fără să vrea la sărăcirea țării. Poate că tocmai acest sentiment de culpabilitate mă face să mă întorc spre România și să ofer din când în când câte ceva din preaplinul meu.” Conferințe, cursuri intensive, concerte și primele noduri dintr-o rețea de telemedicină.

Florin Amzică e canadian de origine română, nu un român stabilit în Canada. E o nuanță pe care ar vrea să o reținem. Îi e recunoscător țării de adopție pentru firesc. Pentru că nu i-a stins lumina când voia să muncească. Dar Florin Amzică e și un ardelean asumat „prin născare și mentalitate”. Așa că se întoarce din când în când acasă. Cu 34 de ani în urmă, voia să creeze un sistem de EEG portabile pentru pacienții netransportabili. Era un timp când îți puteai imagina orice și face mai nimic. Granițele erau închise. Acum vrea să construiască o rețea de telemedicină pentru epileptici. Și are toate șansele. Pe-atunci voia să tragă cu coada ochiului la cercetătorii străini, să îi prindă din urmă. Acum e unul dintre ei.

O variantă a acestui text a apărut și în ediția tipărită a ziarului Viața medicală din 18 martie