Vampirii lui Teoctist (de Cristian Patrasconiu)

Politicienii au fost marile staruri ale prohodului Patriarhului Teoctist si ale zilelor din preajma acestuia. Spectacolul oferit de acestia a fost, deopotriva, previzibil si dezgustator.

Este an electoral. Afirmatia aceasta explica foarte bine criza subita de smerenie in care au cazut majoritatea liderilor politici de la noi, cu ocazia ceremoniilor de inmormintare a Patriarhului Romaniei. Nu Teoctist Arapasu a fost tinta reculegerii in regim privilegiat a politicienilor, ci electoratul.

Pentru acestia – si nu as indrazni sa indic nici o exceptie -, moartea Patriarhului Romaniei a fost un pretext. Un bun pretext pentru a bifa la catafalc o etapa de turneu electoral.

Cinic vorbind, necrofilia politicienilor probata zilele trecute este rezultatul unui calcul bun; cel putin in cazul unora, tentativa de a se infrupta din creditul imens pe care il are Biserica Ortodoxa Romana la populatie (deci, la electorat) are toate sansele sa dea roade.

Logica e simpla si ea a fost invatata temeinic inclusiv de marele apostol al ateismului de la inceputul anilor ’90, Ion Iliescu: Romania e o tara in care, acum si mult timp de acum inainte, daca vrei sa faci politica eficienta, e obligatoriu macar sa mimezi piosenia si credinta. Desigur: dreapta-credinta, orthos-doxa.

Asa cum am putut vedea la televizor – instrumentul fara de care ipocrizia aceasta politica de sezon nu ar fi atins cotele inalte pe care le-a atins -, marii actori politici au plusat, fiecare in felul sau.

Unuia – nu ii dau numele, persoana importanta – i-au dat lacrimile; altul, decazut si expirat (o fi Nastase? O fi Constantinescu? Nu va spun – si asta e persoana importanta), i-a sarutat mina lui Teoctist in semn de ramas bun. Un altul, mic de statura si invidios pe un altul, tot mic de statura, dar mai mare la punga, a privit la capatiiul Patriarhului lung, duios si, in fond, comic.

Asta, va spun, dar ramine intre noi, e cam disperat pentru ca are mare nevoie de puncte electorale; de altfel, parca nici nu ar mai fi plecat de la catafalc, insa, vorba aceea, asa ceva nu se face. Dau si un nume, daca vreti; Traian Basescu – a fost prezent intens in aceste zile linga Teoctist, intr-un fel sau altul.

Ar fi inexact in litera, dar in spirit nu as fi departe de adevar: seful statului a cam semnat zilnic saptamina trecuta condica la Patriarhie – ba o decoratie, ba un mesaj, ba un regret, ba o invatatura.

Am fost, cu alte cuvinte, martorii unui acces de revenire brusca a memoriei apartenentei la ortodoxie a majoritatii politicienilor. Procesul a fost – cum altfel cind e vorba despre ceva de o asemenea anvergura? – transpartinic.

Lacrimile de crocodil ale opozitiei s-au impletit – intr-un consens visat intii de Ion Iliescu si, apoi, de mai multi politicieni aflati la ananghie – cu lacrimile celor de la putere. Mai dau un exemplu: Catavencu, pardon, Adriean Videanu, marele globe-trotter al politicii dimbovitene, a spus: vom fi mai uniti si vom face Catedrala Mintuirii Neamului!

Ce au facut politicienii in aceste zile fata de aceasta situatie a fost aiurea, a fost nepotrivit, a fost murdar, a fost indecent. Lectia pe care ne-a oferit-o comportamentul lor lasa loc pentru putine iluzii: sint in stare de orice, doar pentru a avea puterea. E pilduitor: au trecut aroganti printre oameni, insotiti de SPP-isti, si au devenit brusc smeriti si lacrimosi la catafalc.

Sfintenia nu se ia ca gripa; in schimb, cind cineva tine cu tot dinadinsul, nesimtirea e foarte usor de vazut.