​VIDEO INTERVIU Povestea lui Marius Apostol, cel care cântă jazz țigănesc la vioară. Viața unui artist apreciat de străini, dar ignorat de români

În urmă cu 20 de ani, pe unul dintre vapoarele de pe Sena, se auzeau, în fiecare zi, sunete de vioară. Erau ritmuri de jazz iar artistul care atrăgea atenția celor veniți la promenadă era Marius Apostol – ajuns la Paris să își încerce norocul.

”Am dat o audiție la ora 12.00, iar seara am început să lucrez.” Așa a început povestea lui Marius Apostol, violonistul care a plecat din țară pentru a-și urma pasiunea. ”Nu cunoșteam pe nimeni. Într-o zi, am urcat pe dealul unde se află Bazilica Sacre Coeur. M-am uitat în jos, apoi l-am întrebat pe Dumnezeu: Doamne, oare voi reuși și eu?”

Tata mi-a călcat vioara în picioare. După ce a făcut-o praf, mi-a cumpărat alta!

Când vine vorba de bani, pare ușor încurcat. ” Știți, eu nu am făcut muzică pentru a câștiga bani, ci doar pentru plăcerea mea. Dar am avut șansa să îmi cresc copiii și să îmi întrețin familia cu banii obținuți din muzică. Este și o vorbă: Dacă vrei să fii sărac, atunci cântă jazz!” Devine mult mai serios atunci când vorbește despre o altă meserie. ”M-am născut într-o familie de muzicieni, deci nu aș fi putut să fac altceva decât muzică. Eu cânt și muzică lăutărească, de petrecere, de folclor. Am terminat liceul de muzică ”Dinu Lippati”.

”Stiți cum se trăiește într-o casă de muzicieni? Se aude muzică de când te trezești. În plus, se fac multe petreceri”. Râde ca un copil atunci când vorbește despre una dintre cele mai amuzante întâmplări trăite când era mic. ” Când am început să studiez vioara, aveam 5 ani. Taică-miu îmi cumpărase o vioară, nu era foarte scumpă. A aflat de la mama că eu nu studiam deloc și, într-o zi, a luat vioara și a făcut-o praf. Fir-ar a dracului de vioară! A călcat-o în picioare. Apoi, s-a calmat și mi-a cumpărat alta. Tot timpul, tatăl meu a fost foarte serios și puțin mai sever. Nici până în ziua de astăzi nu mi-a zis: Bravo, tată! Cânți foarte frumos. Poate a fost mai bine așa…”

Discuția decurge firesc, iar privirea i se înseninează atunci când începe să vorbeacă despre jazzul țigănesc. Nici aici drumul nu a fost ușor, dar a decurs normal, exact ca destinul său. ”Am întâlnit un foarte cunoscut chitarist – Angelo Debarre, este un nume de referință în jazz manouche – acesta este un fel de jazz țigănesc, în care se folosesc ca instrumente chitara si vioara. Manouches sunt romi francezi, iar noi am creat un stil, în care am adus și o pată de culoare din Europa de Est. Într-un fel, mi-am pus amprenta în fiecare proiect și s-a creat o legătură puternică și foarte apreciată de public.

Când fac ceva, românii se gândesc mereu: ce căștigăm noi la treaba asta?

Cel mai mult, s-a simțit măgulit atunci când ziarele au scris articole despre el. „Este facinant să citești titluri cum ar fi ”fenomenal violonistul român! E foarte greu de descris în cuvinte…” Atunci când vine vorba despre trăirile pe care le simte pe scenă, Marius Apostol vorbește despre o stare divină. ”Chiar am senzația că plutesc. Am fost, poate, pe cele mai mari scene din lume – Jazz a Vienne (este un festival care se desfășoară în aer liber, într-un amfiteatru, în fața a 10.000 de oameni, este cel mai mare festival de jazz din Europa), am cântat de trei-patru ori la Opera din Monaco, sunt sute de turnee pe care le-am susținut din Australia până în Țările Nordice”. Nu mai știe exact numărul concertelor și recunoaște că viața unui muzician este ca a unui sportiv. ”Vă spun sincer, sunt zile în care suntem în formă, dar avem și zile mai proaste”.

Când reflectoarele scenelor internaționale se sting, apare și dezamăgirea. ”Nimeni din țara mea nu mă cheamă la vreun concert. Nu am fost la niciun festival în România”. Încearcă să își ascundă, rapid, tristețea cu o explicație logică. ”Poate că românii nu sunt pregătiți pentru genul ăsta de muzică, dar este ca și cu o mâncare: dacă nu-i dai omului să guste, nu are cum să știe că îi place sau nu îi place. La noi, predomină gândirea asta: ”Câștigăm ceva la treaba asta sau nu câștigăm?” Mulți ne spun că ar fi vrut să ne invite, dar nu au subvenții, nu există buget. Dar noi nu suntem vedete care să ceară sute de mii de euro. Cred că e lipsă de voință sau de interes. Nu există artist român să nu fie cel mai mulțumit și împlinit sufletește să vină și în țara lui si să spună: Uite, mă! Mă ascultă și românii mei. În toată lumea, sunt muzicieni care fac cinste României, din păcate nu sunt toți apreciați. Da, sunt foarte dezamăgit că se întâmplă lucrul asta. În România, nimeni nu se interesează ca să ne promoveze.”

Se aprinde repede atunci când vorbește despre problema care îl apasă, însă se liniștește imediat atunci când încearcă să descrie cum este iubitorul de jazz. ”Un om care iubește foarte mult libertatea și trece prin mai multe stări, e ca o apă rece, apoi apă fierbinte, mereu e ceva nou..” Și fața lui Marius Apostol se înseninează din nou. ”Am o atracție către România, chiar dacă nu aș mai avea pe nimeni aici. Vin o data pe an, cel puțin. De fiecare data, nu îi regăsesc pe români foarte schimbați. Cred că putem spune că începem un drum nou atunci când vom vedea pe stradă români care caută un coș de gunoi pe stradă, ca să arunce o eugenie. Avem nevoie și de un grad mai mare de educație, trebuie să luăm exemplele bune de la alții pentru că sunt foarte mulți români care au călătorit afară și au văzut exact cum stau lucrurile.

Să știți că și în Franța sunt lucruri care mă deranjează. De exemplu, birocrația lor: atunci când prezentai un proiect, îți cereau foarte multe dovezi. Am acasă sifoniere întregi cu hârtii, fișe de plată, contracte, etc. Pentru cea mai mic lucru pe care îl faceam, trebuia să fac și o hârtie. Dar cel mai mult mă enervează că nu sunt acasă!”…spune, râzând.