Vulcanul ce mocneste sub moneda euro risca sa erupa, in ranjetul speculantilor de la bursele internationale

La inceputul lunii martie, a inceput sa iasa fum gros. Grecia ameninta sa intre in faliment de stat, tragand dupa ea toate sperantele stabilitatii in Euroland. Printr-un pachet de economii drastice si emisiunea de noi obligatiuni de stat, focul mocnind a fost pentru scurta vreme inabusit. Grecia nu e singura, in dezastru. Enorme datorii au Italia, Spania, Portugalia si Irlanda. Intrate in jargonul financiar ca PIIGS, aceste tari au datorii scadente pana la sfarsitul anului, de 404,6 miliarde de euro. Moneda europeana sta pe un vulcan, in ranjetul speculantilor de la bursele internationale. A fost Euro de la bun inceput o constructie gresita?

Spiegel din surse Bloomberg a defalcat pe luni datoriile PIIGS, adica obligatiunile bancare ale celor cinci state din Euroland, scadente pana la sfarsitul anului 2010, in miliarde de euro: martie – 33,1; aprilie – 62,0; mai – 47,2; iunie – 52,7; iulie – 50,2; august – 41,2; septembrie – 45,7; octombrie – 12,8; noiembrie – 35,0; decembrie – 24,7. PIIGS au de restituit pe Bonds-urile emise 404,6 miliarde de euro pana la sfarsitul anului 2010. Pana in luna mai, sumele scadente sunt dupa cum urmeaza: Italia – 70 mld., Spania 32,5 mld., Grecia – 20,5 mld., Portugalia – 12,8 mld., Irlanda – 7,2 mld.

Banul, cu orice pret

In timp ce Eurolandul sangereaza sub masuri de austeritate deja impuse, sau care vor urma, adversarii Euro -din centralele bancilor internationale, din birourile zgarie-norilor din Manhattan si luxoasele apartamente de pe Insulele Cayman, sau alte paradisuri fiscale-, isi scot coltii. Ei au o miza comuna: vor sa castige bani din „tragedia greceasca” si, pe cat posibil, din cea a monedei europene.

George Soros a devenit o legenda in lumea financiara, prin speculatia sa reusita impotriva lirei britanice. Din informatiile Spiegel, „Fondul sau de investitii este acuzat de a fi initiat, impreuna cu altele, un atac asupra Euro”. Alte nume vehiculate in asa-zisa conspiratie impotriva Euro sunt: John Taylor, care impreuna cu Jonathan Clark, conduc la New York unul dintre cele mai mari Hedgefond-uri de devize din lume, FX Concepts. „Pariem pe scaderea cursului Euro”, ar fi spus Taylor in februarie, citat de publicatia germana.

John Paulson, supranumit „King of Cash” sau „Subprime-Cresus”, a castigat miliarde din prabusirea sistemului de credite subprime din America. Se zice ca a intrevazut criza creditelor imobiliare. Informatii recente ale Financial Times Deutschland indica faptul ca Paulson ar fi fost implicat mult mai activ in acest proces: „In aprilie 2007, el a solicitat bancii Goldman Sachs sa emita un derivat de credite, pe a carui prabusire sa poata specula investitorii”. In 2009, Paulson a pariat pe revenirea bancilor americane, iar acum vrea sa dea o noua lovitura, speculand pe criza Euro.

Insa vinovatii nu stau doar peste ocean sau la casele de pariuri anti-euro de pe bursele internationale. Tabloul razboiului intre Bine si Rau oferit opiniei publice prin intermediul mass-media simplifica polii confruntarii in „rechini ai finantelor” – la vanatoare de rendite si castiguri din fluctuatiile de curs- si „politicieni care vor exclusiv binele Europei”. Cu toate acestea, Raul e mult mai adanc infiltrat, nu doar in lumea finantelor, ci si in politica nationala a statelor din Euroland sau cea europeana, de la Bruxelles.

Slalom pe langa pact

Uniunea monetara demarata in 1999 la nivel de tranzactii pe hartie si la 1 ianuarie 2002 in circulatia banului cash a fost insotita de o alta mare uniune: cea a unei potentiale piete de 320 de milioane de oameni, locuind intr-un spatiu economic comun. 22 de state folosesc Euro, dintre care 16 sunt membre ale UE. Euro a insemnat si mai inseamna „mandria europeana”, o rezerva monetara a batranului continent si o replica la suprematia de pana atunci a dolarului.

Adoptarea monedei europene a fost posibila doar in conditiile unui pact de stabilitate financiara care sa fie respectat de toate tarile Euroland-ului. Aceasta stabilitate presupune stricta incadrare intr-o limita de deficit bugetar, o politica financiara solida si comuna. Indatorarea peste masura a statelor din spatiul euro n-a fost teoretic permisa, fiecare era obligat sa se intinda „doar atat cat ii e plapuma”.

Cu raportari si statistici falsificate, Grecia a dovedit ca se poate si altfel. Nu doar in PIIGS s-a jonglat cu cifrele, ci si, pe alocuri, in Germania si mai toate tarile europene. Presiunile si sanctiunile Bruxelles-ului au fost si ele, mai mult pe hartie. Acum insa, Euro se razbuna, si nu pe adevaratii vinovati din varful scarii decizionale financiare si politice, escroci, complici sau nepasatori cu buna stiinta.

Un mecanism pus pe butuci

Inainte de introducerea monedei unice, statele europene dispuneau de o parghie extrem de eficienta de ajustare: CURSUL DE SCHIMB al monedei nationale. Acesta reflecta situatia pe piata a economiei unui stat, urcand cand aceasta era in crestere, scazand cand economia si finantele tarii erau in declin.

Germania, campioana la exporturi, a profitat puternic de pe urma introducerii Euro, desi nostalgici ai vechii si solidei marci germane exista si azi, nu doar in randul populatiei. Pe unele facturi ale unor firme din sudul Germaniei, inca este evidentiata valoarea serviciilor sau a marfii, in DM.

Acum, acest fin mecanism de reglare nu mai exista, in Euroland. Un euro slab poate avantaja exporturile firmelor, insa nu si consumul la nivel de cetatean, asaltat cu produse mai scumpe, din import global. La combustibili si energie, devalorizarea euro a fost simtita de consumator destul de puternic, inca de la inceputul acestui an.

Cand Euro scade, guvernele tarilor trebuie sa adopte drastice masuri de austeritate si mariri de taxe si impozite, care se rasfrang direct asupra companiilor private si cetatenilor. De aceea, mai ales in perioadele electorale, guvernele prefera sa indatoreze si mai mult statul, decat sa adopte masuri nepopulare in randul electoratului. Cum s-ar spune, cladesc minciuni peste minciuni, rostogolind bulgarele datoriilor publice nu doar asupra generatiei prezente, ci si a celor viitoare.

Un zvon neadevarat

Cu taxe sporite si economii drastice, guvernul spera sa salveze statul elen de la faliment. Poate insa, un stat, sa dea realmente faliment, ca o firma sau o persoana privata? Poate. In ianuarie 2009, la o reuniune de criza organizata de o banca din Frankfurt, cancelarul german Angela Merkel a spus: „Circula zvonul ca statele nu pot da faliment“. Dupa o scurta pauza, Merkel a continuat: „Acest zvon nu-i adevarat“.

Calul troian grecesc e in curtea Europei. Daca Grecia, sau alta tara din PIIGS intra in falimentul de stat, Europa sta intre ciocan si nicovala. Daca economiile si finantele inca puternice – cum sunt Germania si Franta-, sar in ajutor cu credite, se pun ele insele in pericol, subrezindu-si bonitatea.

Daca falimentul unui stat din UE este acceptat, apare o reactie in lant, asemanatoare celei din toamna 2008, privitoare la falimentul bancii Lehman Brothers. Hans Günter Radeker, strategul-sef al compartimentului de devize din cadrul bancii franceze BNP Paribas face pronosticul „unui soc deflationist“ in UE.

Europa sta in 2010 pe un vulcan mult mai puternic decat cel islandez, care erupe de cateva zile inecand cerul in cenusa si paralizand transporturile aeriene din spatiul european. Daca pactul de stabilitate al UE nu va fi completat cu politici comune, un cadru legislativ european mai aspru si reguli strict aplicate, de ingradire a indatorarii de stat, vulcanul care acum mocneste sub Euro risca sa erupa cu adevarat.