Zeul războiului privește încă spre Ucraina dar zodia diplomației este aproape

Pe la mijlocul lunii decembrie anul trecut scrisesem un text în care încercam să demonstrez că războiul Rusiei cu Ucraina nu ar avea loc. Parafrazam titlul unei piese scrisă de dramaturgul francez Jean Giraudoux în anii ‘30 ai secolului trecut – La guerre de Troie n’aura pas lieu – când elanul revanșard al Germaniei prindea contur și apăreau premisele celei de-a doua conflagrații mondiale. În vremea lui Homer, grecii au cucerit Troia iar trei mii de ani mai târziu, câțiva doar după premiera piesei lui Giraudoux, Germania nutrea aceleași speranțe în legătură cu Rusia după ce pusese la pământ mai toată Europa. Berlinul era sigur de victorie. N-a fost să fie.

Nu am în gând vreo comparație peste decenii cu ce se întâmpla atunci și ce se întâmplă acum în Europa fiind doar sedus de titlul unei piese din perioada interbelică despre jocul perfid al unor politicieni transferat de autor în antichitate. În decembrie 2021și în cele două luni care a urmat nu am publicat textul în discuție întrucât evenimentele erau în desfășurare – sunt și acum și vor mai fi – și riscam să fiu depășit de evoluția lor. Ca și acum, de altfel. Redau însă o serie de idei din vechiul text, încă actuale, la care adaug unele considerații generate de evoluția situației din ultimele săptămâni.

Pentru o perioadă de timp de întindere generațională, Moscova nu-și va putea permite un conflict direct, armat, cu Kievul întrucât a trecut prea puțin timp de la anexarea peninsulei Crimeea și secesiunea regiunilor Donbass și Lugansk iar comunitatea internațională nu a metabolizat complet această stare de lucruri. Chiar dacă și-a deschis calea spre noi realegeri în funcția de președinte, Vladimir Putin nu este nemuritor și la un moment dat va trebui să plece de la Kremlin. Pentru conaționali, numele său rămâne legat de readucerea la matcă a unui vechi teritoriu al Maicii Rusia – pierdut la masa verde în timpul Uniunii Sovietice prin voința unui lider comunist extrem de controversat – și așa ar trebui să fie consemnat în istorie. Ceea ce dorea să ofere țării sale, Putin a oferit deja în mare parte. Ce trebuia să obțină, a obținut: dialog de la egal la egal cu un (nou) președinte american, transformarea Moscovei în centrul atenției întregii lumi cu vizite și apeluri telefonice din partea liderilor mondiali în contextul manevrelor militare de la frontiera ucrainiană, consolidarea apropierii de Beijing. Asupra acestui ultim aspect vom reveni într-un alt articol.

Declanșarea unui conflict în estul Ucrainei ar avea consecințe comparabile cu cele din timpul invaziei naziste din 1941: distrugerea unui mare număr de localități, mii și mii de refugiați, foamete, distrugerea infrastructurii și a zonelor agricole șa. Pe lângă ruptura cu Uniunea Europeană, Rusia va fi izolată la nivel internațional, va deveni subiectul unor sancțiuni nemaiîntâlnite până acum iar în final, pe plan intern, situația ar putea deveni incontrolabilă cu consecințe imprevizibile pentru stabilitatea statului.

Sigur că nu se va ajunge aici. Rusia trebuia luată în serios și acest lucru s-a întâmplat. Dacă ar fi să analizăm la rece ecuația ruso-ucrainiană și extensiile sale geopolitice, escaladarea a fost bine gestionată. Moscova nu a depășit și nu cred că va depăși nivelul critic de tensiune care ar exclude definitiv intrarea pe făgașul dialogului chiar dacă acest nivel este – cum sublinia recent Mircea Geoană, secretarul general adjunct al Alianței Atlantice – cel mai înalt din ultimele decenii. Probabil că Ucraina nu va renunța la pretenția aderării la NATO și nici nu-și va revizui poziția în mod ,,serios și constructiv’’ privind acordurile de la Minsk. Dacă ar fi să discutăm în termeni geopolitici, declanșarea unui nou conflict în estul Ucrainei – pe lângă cel din regiunile Lugansk și Donbass – ar ieși din discuție iar blocarea aderării Kievului la NATO ar fi obiectivul minim al marelui vecin din est care dorește, de fapt, o altă arhitectură de securitate în Europa. Aceasta ar trebui să consfințească, după 30 de ani, sfârșitul ,, fară câștigători’’ al unui război rece încheiat prea repede și prea abrupt pentru Moscova. Securitatea Federației Ruse, cel puțin pe aliniamentul Marea Baltică – Marea Neagră, va trebui, în viziunea Kremlinului, să fie asigurată pentru zeci de ani de-acum încolo. Un sistem de garanții în acest sens i-ar asigura liniștea necesară pentru a privi cu încredere peste Amur.

În altă ordine de idei, problema magistralei submarine Nord Stream 2, componentă majoră a crizei ucrainiene, nu este importantă pentru Federația Rusă doar pentru a crea dependența unei părți a statelor din UE față de gazul rusesc. Resursele obținute din exportul de hidrocarburi sunt utilizate pentru obținerea de tehnologie occidentală și impulsionarea cercetării în domeniul civil și militar. Este realmente o sursă de prosperitate pentru Rusia. Pentru multă lume de pe ambele maluri ale Atlanticului și nu numai este vorba despre un proiect geopolitic, un gen de element esențial de condiționalitate pentru viitorul energetic al Europei și în primul rând al Germaniei, surprinsă în plin proces de renunțare la energia nucleară. Președintele Joe Biden a așezat sabia lui Damocles a sancțiunilor deasupra acestui proiect în cazul declanșării unor acțiuni militare ale Rusiei în Ucraina. Unii membri republicani influenți al Congresului – între ei senatorii Robert Menendez și Jim Risch – au mers însă mai departe lansând inițiative legislative prin care să nu i se permită președintelui să utilizeze dreptul de suspendare vremelnică a măsurilor punitive – așa-numitul waiver – în cazul în care ar dori să extindă spațiul de negocieri cu rușii. Nu este vorba de o simpatie prea mare în tabăra republicană pentru cauza ucrainiană ci de apropierea alegerilor midterm în care GOP – Grand Old Party și-a pus mari speranțe cu proiecție pentru viitoarele prezidențiale. Marja de acțiune a șefului administrației de la Washington se reduce deci treptat și considerabil. Citeste intreg articolul pe Contributors.ro