14 ani de iubire prin care am sfidat o prognoză cu nori grei și stânca de care m-am rezemat ca să văd curcubeul.

Eu nu am fost niciodată tânără.

Am fost genul ăla de fată care își acoperea mereu umerii, fruntea (cu același breton pe care îl port de 17 ani) sau gura, ca să nu-mi crească nasul când râdeam.

Făceam temele în pauze, ca să pot face extra teme acasă, nu ieșeam niciodată cu colegii, iar până la 19 ani nu am aprins aragazul, de frică să nu mă ard la deget în secundele alea dintre aprinderea chibritului și aprinderea ochiului de aragaz.

Aș putea scrie o teză de doctorat despre pititul după fusta mamei. De pildă, m-am ascuns atunci când a sfințit preotul casa (aveam 5 ani), atunci când m-am înscris la Liceul de Artă (aveam 17) sau când m-a întrebat doctorul ce mă doare (aveam 21).

Am fost copilul care își lăsa rudele să îl tragă de obraz (deși durea atât de tare), care stătea cuminte în banca lui, care nu deranja pe nimeni, nu ridica mâna nici când știa răspunsul, nu vorbea urât, nu bea, nu fuma, asculta de părinți, de profesori, de toți oamenii mari, de preoți, de Dumnezeu.

La 16 ani, l-am cunoscut pe Tibi, pe Facebook, dintr-un schimb de mesaje declanșat aiurea, care, într-un timp foarte scurt, a dus la destăinuiri reciproce despre emoția provocată de pana aia care zboară în Forrest Gump și la certitudinea că el e alesul. Nu intenționasem nici măcar o secundă să mă îndrăgostesc, dar tocmai ce o făcusem, fără voia sau controlul meu, ca o piatră pe care o arunci în râu și o lași să curgă fără nicio destinație.

Tibi era din Craiova, ca și mine, astfel că, după doar trei zile de virtualitate, ne-am cunoscut. Eu, fata care nu ieșise niciodată singură din casă mai departe de școala din cartier, care avea anxietate să meargă până la aprozar, căreia îi stătea inima în loc când vedea un câine pe stradă sau când suna cineva la interfon și nu mai era nimeni acasă cu mine. Eu, Felicia cea cuminte, ieșeam la întâlnire, în Ajunul Crăciunului, în stația de tramvai, seara, pe frig și ploaie și ceață, cu un băiat cu doi (!) ani mai mare decât mine.

Tibi avea o umbrelă ruptă și mergea de parcă țopăia. Ne-am urcat în tramvai și am pornit spre Parcul Romanescu. Mi-a recitat din Cărtărescu și Mălăele, mi-a povestit despre arhitectura parcului, m-a întrebat din ce e făcută ceața (și m-am blocat), mi-a dat lecții de istorie, de fizică, de geografie, era ca o enciclopedie vie; mi-a oferit Mp3 Player-ul lui în formă de pietricică, am pronunțat „Uasis” în loc de „Ăueisis” (eu, Felicia, olimpica la engleză) când am ascultat împreună „Wonderwall”, mi-a încălzit palmele și coatele cu respirația lui și m-a învârtit pe o alee până am căzut și am dat cu capul de asfalt. În momentul ăla, când l-am văzut pe Tibi invers, cu susul în jos – și nimic altceva în afară de câteva stele verzi roind în jurul lui –, mi-a fost clar că m-am îndrăgostit. Și nu oricum, ci, drept vorbind, până mi s-a făcut rău.

După prima noastră întâlnire, a urmat prima lui întâlnire cu mama. Îi povestisem despre mama, cum că era judecătoare, și știu că asta l-a făcut să aibă un nod în stomac. Întâlnirea lor a durat mai mult decât a noastră (cam vreo patru ore) și a fost un soi de ritual de inițiere, la finalul căruia Tibi a fost acceptat în comunitatea formată din mama, tata și cu mine.

Citește continuarea pe platforma editorială UNFINISHED LOVE STORIES.

Acest text face parte din proiectul UNFINISHED LOVE STORIES – o platformă editorială ce publică povești reale despre iubire în sens larg. În fiecare duminică dimineață, vei putea citi pe Hotnews.ro și pe unfinishedlove.ro o nouă poveste ce dă iubirii o nouă valență. Dacă ai și tu o întâmplare adevărată, unică și imperfectă, care explorează universul relațiilor contemporane, trimite-o către echipa editorială.

Articol scris de Felicia Simion

Parteneriat media