Despre cuvinte si taceri care au schimbat lumea

Daca pe 31 august 1946 ai fi deschis The New Yorker la cafeaua de dimineata sau in metrou, planuind sa arunci un ochi peste pagina saptamanala de umor sau peste ultima carte recenzata de criticul ala la fel de greu de impresionat ca seful tau inaintea evaluarilor semestriale, ai fi avut o mare surpriza. Pe 31 august 1946, pentru singura data in istorie, o publicatie si-a dedicat intregul spatiu editorial unui singur articol, scris de o singura persoana.

Fara reclame, fara recenzii, fara comentarii sportive, fara politica, cultura sau pagina de opinii. Intr-un text de marimea unui roman rusesc rezumat de Reader’s Digest, John Hersey a rupt in premiera tacerea privind urmarile si in special magnitudinea efectelor atacului nuclear de la Hiroshima. De la data lansarii bombei atomice pe 6 august 1945 la ora 8 si un sfert dimineata, o stare de confuzie alimentata de speculatii cu privire la ce s-a intamplat cu adevarat a persistat pentru mai multe luni in America si in Europa.

Fara a se cunoaste numarul exact al victimelor sau starea supravietuitorilor, The New Yorker a hotarat sa il trimita pe John Hersey la fata locului pentru a intervieva oameni, pentru a cauta raspunsuri si, nu in ultimul rand, pentru a incerca sa puna in cuvinte o realitate in fata careia lumea parea sa fi amutit.

Hersey a petrecut o luna in Japonia, strangand informatii fara nici un fel de ajutor din partea autoritatilor si incercand sa redea povestea supravietuitorilor in propriile lor cuvinte.

Ce a iesit a fost un text fara precedent in presa americana care a schimbat pentru totdeauna modul in care noi ca cititori, dar si ca oameni, ne raportam la tragedia semenilor nostri. Treptat, preocuparea pentru ceea ce era considerat pe atunci triumful stiintei si al tehnologiei, pentru noile orizonturi deschise de o sursa alternativa de energie, pentru intrebuintari strategice si formule matematice, a cedat in fata unor noi tipuri de intrebari: cine sunt oamenii acestia, cu ce ganduri s-au trezit de dimineata, cate guri de ceai sau cafea au apucat sa bea inainte ca suflul exploziei sa culce totul la pamant.

Uimirea in fata abilitatii omului de a-i smulge naturii unul dintre cele mai bine pastrate secrete a fost inlocuita de uimirea in fata capacitatii omului de a continua chiar si atunci cand nu i-a mai ramas nimic.

Construit sau mai degraba reconstituit pe baza marturiilor a sase persoane care se aflau in Hiroshima la momentul exploziei, textul lui Hersey spune povestea supravietuirii asa cum este ea, miraculoasa, intamplatoare si incarcata de vinovatie.

Toti cei sase au incercat sa isi explice supravietuirea in diverse moduri, un taxi luat mai devreme, o umbrela uitata acasa, pentru care cineva a facut drum intors, o intalnire contramandata si toti sase, cu fiecare incercare, s-au vazut nevoiti sa recunoasca faptul ca traiesc dintr-un noroc chior. Toti cei sase si-au pierdut in explozie familia, locuinta si bunurile, toti cei sase nu au auzit niciodata explozia, dar i-au vazut urmarile, toti cei sase se intreaba cu ce sunt ei mai buni decat restul, dar stiu ca raspunsul, daca exista unul, e dincolo de puterea lor de intelegere, natura nu si-a tradat inca ultimul secret.

Devenit un reper in istoria jurnalismului, reportajul lui Hersey apartine unui gen de scriitura care transcende spatiul, timpul si definitiile de manual: scriitura care schimba lumea, un gen aparte care ar merita propriul sau domeniu de studiu, asa cum botanistii, pornind de la un exemplar nemaivazut de arbust sau planta, reconstituie o intreaga increngatura, familie sau specie. De la reportajele castigatoare de Pulitzer ale lui Seymour Hersh care au generat un val masiv de proteste internationale impotriva razboiului din Vietnam, la dezvaluirile din scandalul Watergate care au adus ziarului Washington Post Pulitzerul in 1973 si care au condus la prima si singura demisie a unui presedinte american, de la anchete privind incalcarea drepturilor omului, abuzuri ale autoritatilor si actiuni frauduloase, la articole care au castigat Pulitzerul pentru serviciul adus binelui public si comunitatii, toate aceste exemple vorbesc despre un tip de jurnalism care nu urmareste doar sa raspunda la intrebari, ci sa dea nastere unor noi moduri de a pune problema.

Oricine s-ar fi multumit pe 31 august 1946 sa admire coperta revistei The New Yorker ar fi vazut una dintre acele scene idilice de picnic care evoca atmosfera unui weekend in parc, ceea ce ar fi fost perfect explicabil avand in vedere ca totul se intampla intr-o sambata. Un om cantand la banjo, un pescar cu o pipa in gura, oameni care calaresc, joaca golf si merg pe bicicleta, un barbat cu un profil colturos, schitat parca la repezeala, suspendat in aer la jumatatea distantei dintre trambulina si apa. Nimic nu te-ar fi pregatit pentru ceea ce urma. Avand in vedere ca fiecare coperta era comandata cu saptamani inainte ca numarul sa intre la tipar, cei de la The New Yorker au fost nevoiti sa pastreze imaginea initiala pentru reportajul lui John Hersey. Pentru cei care au deschis insa acel numar, lucrurile nu au mai fost niciodata la fel, pentru ca rolul jurnalismului care schimba lumea este sa nu se opreasca la aparente. Putem vorbi despre grotescul situatiei, despre schizofrenia unei societati care juxtapune cu lejeritate, intr-o sambata dimineata, imaginea unei familii la picnic si unul dintre cele mai tragice dezastre din istoria umanitatii, dar, la fel de bine, putem vorbi despre initiativa, despre curajul unor redactori, editori si jurnalisti de a atrage atentia cititorilor asupra unui alt tip de realitate, fara a se pacali insa vreo clipa ca viata inceteaza sa mearga mai departe.

Un gest ca cel al redactorilor de la The New Yorker este astazi greu de urmat, intr-o lume in care exista o competitie a dezastrului si a nefericirii si atat de putin spatiu de oferit tuturor. Poate ca nu putem spera la o reinventare a formatului editorial si nici nu ar trebui, dar putem spera ca, ocazional si complet pe neasteptate, asa cum se intampla toate lucrurile bune, sa apara un jurnalist si un text care sa ne opreasca pentru o clipa din goana cotidiana si sa ne aminteasca de lucrurile care conteaza cu adevarat. Si chiar daca apoi ne reluam viata aparent neschimbati, mergem la picnic, ne dam cu bicicleta sau scotem cainele la plimbare, vom sti cumva in sinea noastra, cu un fel de intuitie a carei sursa nu o putem localiza, dar o simtim cumva in capul pieptului, ca lucrurile nu vor mai fi niciodata la fel. Pentru o clipa, in lume s-a facut liniste.

Premiile Superscrierieste o initiativa a Fundatiei Friends For Friends care promoveaza scrierea creativa si jurnalismul narativ de calitate in Romania. Anul acesta se afla la a treia editie si isi propune sa adune din ce in ce mai multi sustinatori, pentru ca lumea sa devina, prin puterea cuvintelor, un loc mai sanatos in care sa ne crestem idei