Maria Tănase. Un Cântec: Aș muri, /Moartea nu vine, / Aș trăi,/ Dar n-am cu cine

​Aceasta este cronica piesei de teatru „Maria Tănase. O poveste”. Montarea este a Teatrului de Stat din Constanța. Dar să ne amintim întâi. A fost o vreme când din nicio casă nu lipsea, cel puțin, un disc cu Maria Tănase. Mai apoi, au venit benzile, casetele, CD urile. Nu era numai „Pasărea măiastră” (Nicolae Iorga), dar și găina cu ouă de aur pentru casele de discuri (Lifa Record (salvată de faliment datorită înregistrărilor ei), Electrecord, Columbia etc). Un fel de never ending incomings, ca ABBA în zilele noastre.

Chiar și astăzi, reeditările continuă cu succes. Dar aceste venituri nu au fost neapărat pentru ea. Și, da, ce simplu e să vorbești despre genii când ele nu mai te mai ”sufocă” cu prezența, mai complicat e pentru unii dintre contemporani, aceia incapabili să recunoască și să respecte valoarea!

Maria noastră a fost Edith Piaf, Billie Holiday, Frida și Madonna (avant la lettre) la un loc.

Toate pasionate, spontane, generoase, îndrăgostite, autentice. Comparația cu Piaf a venit rapid, fiind contemporane. Nu puteai să nu observi felul în care, amândouă, odată ajunse pe scenă, se transfigurau de la prima notă ce pleca către public. Mai apropiată, însă, de ambitusul vocal al Mariei, contralto, era Billie Holiday, supranumită Lady Day, care, și fără educație muzicală, a demonstrat că voce mare nu înseamnă numai jonglerii vocale, ci, mai ales, să-ți pui sufletul în ceea ce cânți. „What comes out is what I feel”, cam despre asta era vorba. Comparația cu Frida Kahlo ține de pasiunea comună de a-și ține culorile portului popular, culorile Mexicului, în cazul Fridei, aproape, de a se hrăni din frumusețea și diversitatea acestora. Și, nu în ultimul rând, intuiția sa artistică, simțul scenei, stilul scenic și street science-ul în hipnotizarea publicului, construindu-și, aproape fără să-și dea seama, imaginea și notorietatea, chiar dacă nu erau facebook, YouTube, Instagram etc, au făcut din ea un model de self-made star, capitol la care, în zilele noastre, Madonna este guru.

O viață scurtă, turată la maxim, de o intensitate ce nu poate fi dusă de muritorul de rând, o moștenire care evaluată în aur ar întrece rezervele Băncii Naționale (bine, că nu știm noi s-o valorizăm, e cu totul altceva), suferință, iubire absolută, extaz, agonie, umilire, glorie, voie bună, tristețe amară. O personalitate atât de complexă căreia e greu să-i deslușești toate fațetele chiar și într-o lucrare academică de mii de pagini, darămite într-o piesă.

Căci despre piesa „Maria Tănase. O poveste” e vorba. Montarea aparține Teatrului de Stat din Constanța și vine, prin timp, de undeva din 2014. Nu asta contează. Cei în vârstă care știu despre cine e vorba, vin la spectacol tocmai pentru că știu. Mai complicat e cu cei tineri, care n-au habar de Maria Tănase, sau chiar dacă au auzit, n-au ascultat că, na, nu e fancy, trendy, cool, dar aud că e un spectacol one woman și nu e stand up, se cântă, dar nu e musical iar cântăreața e, de fapt, actriță.

Și-atunci, what is it? ”Specialiștii” i-au făcut imediat sertar, teatru documentar. Bine, e și vina regizoarei, Carmen Lidia Vidu, că acceptă asemenea clasificări care, din start, îți taie, marketing speaking, din audiență. Nu, piesa nu e nici documentar, nici o felie din biografia cântăreței, nici tribut dedicat legendei, nici o pastișare a vedetei. Desigur, ca stil e realizată din flash back-uri, din mărturii, din interpretarea unor melodii, fragmente din repertoriul Mariei Tănase.

Eu văd piesa, și datorită unei actrițe de excepție, pe numele său Mirela Pană, o dramă. Nesfârșita dramă a geniului artistic românesc. Fie că e Maria Tănase, Brâncuși sau Enescu, cu care a și fost contemporană, e același lucru. E blestemul. Tot ce este incomensurabil valoros este permanent împins în afară, umilit. Distrus. Dar, stai, până la urmă e drama noastră, a fiecăruia. Neavând reperele solide, nici viitorul n-are cum să fie solid. Neagă cineva asta? Mirela Pană este acel tip de actor care cântă, interpretează, îți face pielea de găină, te amuțește, te răsucește. O proporție text/muzică bine gândită, practic nici nu te lasă să simți când trec cele șaizeci de minute. Vizual, așa cum ne-a obișnuit Carmen Lidia Vidu vine cu realizări care impresionează, nu pentru că înlocuiesc un décor, ci pentru că se integrează în mesaj, ba nu, sunt și mesaj.

Aș îndrăzni totuși să spun că, deși totul e perfect, de această dată e un pic prea mult. Sau prea în viteză. Am avut o senzație de ușoară sufocare. Nu știu. Probabil, de unde, și interpretarea ”foarte grea” a Mirelei Pană. Greu de dus amândouă. Fără spoiler. Doar atât, oriunde apar reprezentații (Constanța e sediul de bază), în București, de exemplu, preferabil sus la Amfiteatru TNB, să știți că e locul perfect unde se pot întâlni generațiile tinere cu cele în vârstă și să se și placă. Spectacolul e acel memorabil care se transformă pentru unii în curiozitate, pentru alții în tinerețe.